Rondo macedonean – Sorina Zota

Motto:

„Nu s-a mai semnat în nici un fel;
era o modalitate de a rupe orice comunicare,
de a se păstra într-un spaţiu de neutralitate,
unde nu mai intervin alte pulsiuni externe.”
Marin Mincu- Intermezzo

„Totul e bine când se sfârşeşte cu bine!” hotărăsc în timp ce mă las, în sfârşit, într-o relaxare lenoasă într-un fotoliul mare, confortabil şi pufos. Ne chemase soacră-mea la un aşa zis parastas al bunicului lui.
„Lui” adică el, curajosul meu consort care mă socoate imposibilă şi totuşi, rămâne nedescurajat lângă mine. Şi aşa este. Sunt imposibilă.
Bunicul lui – macedonean (machedonean, cum le place de fapt să spună), mort acum… treizeci de ani. Intrăm în apartamentul circular şi privesc tulbure prin spaţiul care fără nici o raţiune pare curbat cumva.
Prin uşa întredeschisă a sufrageriei zăresc chipuri pe care nu mi le mai amintesc, sau pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea. O gălăgie surdă, zgomot înfundat şi, oarecum confuz, de farfurii lovite de linguri şi furculiţe întregeşte tabloul cuprins într-o lumină palidă.
Intrăm în cealaltă cameră, alăturată sufrageriei în care ne izbim politicos unii de alţii. Sub masca unui zâmbet strepezit, dar suficient de larg, fiecare se luptă „amiabil” pentru un scaun sau un loc lângă bufetul suedez de lângă pat.
Încep să mă îngălbenesc puţin câte puţin. Cineva cu voce suav-curioasă mi se agaţă fluture de umăr şi îmi şopteşte drăgăstos că e verişoara de la Constanţa. Ceilalţi mă sărută lăptos pe obraz, pe gură, ori, din grabă, pe ureche şi încep să realizez dintr-o dată cât de rău îmi e.
Îi arunc lui o privire plină de un „nu mă lăsa” lipsit de orice fel de rezonanţă şi mă agăţ disperată de haina-i. Braţul lui mă cuprinde leneş – ocrotitor şi schiţez un vag surâs de recunoştinţă.
Reuşim să ne aşezăm.
Verişoara de la Constanţa salvează situaţia. O ador dintr-o dată pentru că nu ştie câte urechi are. Îmi deschide geamul şi-mi ciripeşte numai nimicuri, pentru ca râzând să mă destind.
Cam după două ceasuri conştientizez în sfârşit că suntem nici mai mult nici mai puţin decât la o pomană. Parastasul de treizeci de ani de la trecerea bunicului în lumea celor drepţi…
Şi simt şi mai acut izul de tămâie. Întrevăd feţele pământii din camera mesei prin uşa întredeschisă şi-mi vine să cânt dintr-odată aria îndrăgostiţilor din Aida în timp ce-şi aşteptau sfârşitul în peştera blocată.
Sunt impresionată până la lacrimi de o femeie îmbrăcată în negru, cu dantura cenuşie şi slabă de-i citeşti printre oase. Fiinţa mitologică se aşează chiar lângă mine şi aştept din moment în moment să-şi scoată coasa de undeva din mimul ei de sâni, sau poate din cotul ciolănos din stânga mea.
Bunica lui îşi face apariţia în cameră: femeia – copil, cu reminiscenţe paralitice. Îi curg lacrimi din ochi când mă vede. Mi-e milă de ea şi-aş vrea s-o pot ajuta cu ceva, dar nu reuşesc să-mi adun fiinţa împrăştiată în fiecare din cei de faţă.
Îmi şopteşte furişat că eu sunt nepoata preferată şi apoi se adresează tare celorlalţi, rămaşi cu furculiţele în aer, cum că ea a zis întotdeauna să fiu tratată cum trebuie Se întoarce apoi spre mine şi cu un aer tainic, conspirativ, îmi spune încet, numai pentru timpanele personale: sunt de-a lor de acum, dacă port numele lui-lor.
Mă sărută până la epuizare şi, tremurând se aşează în dreapta mea. Găsesc puterea să supravieţuiesc „potopului”, după care scena se sfârşeşte cu amintiri povestite în aromână.
Toată lumea sporovăie fericită şi râde. Râd şi eu cu gura până la urechi deşi sunt româncă sadea şi nu pricep o iotă din tot ce aud. Observ că fiecare muşchi: buzele, tot chipul meu e un nesfârşit zâmbet pe care aş vrea să-l dărui tuturor, dar nu reuşesc.
Peste alte câteva minute mi se spune că acuşi vine şi rândul nostru la masă şi o anume Lenci (despre care aflu că a fost în război încă din mediul uterin cu soacra mea) îmi pune plocon în braţe un pachet. „E de sufletul bunicului”.
Desluşesc o cratiţă, un prosop, ceva ce cred că e o lingură şi îngaim înspăimântată un „bogdaproste”. Se ciocneşte, se bea în sănătatea fiecăruia. Văd bătrâni şi bătrâne vineţi, ameţesc, sunt scoasă din flanc de verişoara de la Constanţa şi mă uit recunoscătoare la izbăvitoare.
El – prinţul consort discută cu un domn bine şi bun despre care apuc să aflu că e unchiul meu prin alianţă, tatăl norocului meu constănţean.
În cele din urmă mă apucă o foame felină, înfulec tot ce găsesc şi sunt rând pe rând felicitată de cei din jur pentru bravură. „Unei femei la casa ei nu-i şade bine slabă” e o frază care pluteşte undeva în aer, prin preajma urechilor mele.
Mi se încâlceşte orice imagine, văd un pat undeva, dar mi-e neclar unde exact şi rămân cu via senzaţie că m-am aşezat pe el.
Răsuflu uşurată şi-mi promit să studiez mai bine situaţia. Văd chipul îngrijorat al lui aplecându-se peste faţa mea şi cad într-un soi de aer – apă mlăştinoasă şi întuneric.