FLUTURELE TĂCERII – Victor Martin

Dragostea noastră e un şantier de pace,
bem vinul din pumn,
ne adunăm din gesturi mici
şi dintr-o continuă ameninţare.
Faci tu ceva la ceas de nu merge
sau tu eşti ceasul?
Frumuseţe nebună şi cântec surd,
să fim sănătoşi împreună,
lucru ce îl doresc şi pietrelor şi: tac-tac-tac!
Câtă luciditate în nebunia asta a noastră:
mania mea, spălatul pe mâini,
mania ta, spălatul pe picioare,
mania melcului, mersul pe jos.
Costumată ca de seră,
iubire a mea, ca un ochi crispat de ger,
parte de inorog, unde versurile sunt
doar decorul poeziei,
suflu atomic pe întârziat şantier arheologic.
Noi suntem tot aerul respirat de întuneric.
Vezi? Se întâmplă ceva cu fluturii.
Să fi murit gena necunoscutului,
să fi murit gena dimineţii?
Au fost pe lume vremuri
când se murea de fericire.
Iubirea noastră o întreţine chiar şi pustiul;
sunt mult prea multe uşi de intrat.
Stafii de cântec, singuri împotriva nimănui,
Trăim o singură noapte;
în rest, nopţile toate: umbre la soare.
noi trecem ca iubirea noastră.
Înaltul cade în egocentrismul adâncului,
muzele zboară speriate, în fiece pas,
în praful drumului, tăcere,
fluture al meu.

Victor Martin