Un nou episod din seria „istoriilor subterane“ dezgropate arhivistic de Stelian Tanase il are ca protagonist pe Emil Cioran in ipostaza de urmarit. Urmarit nu doar de Securitate, cum sta scris pe coperta volumului (desi Securitatea comunista e protagonista a 99 % dintre notele consemnate), intrucit primele doua note apartin Sigurantei antonesciene si au ca obiect eliminarea tinarului ideolog legionar din functia de atasat cultural la Vichy. Denuntat ca autor al articolului „Ardealul-Prusia-Romania“, Cioran este acuzat ca „a pierdut legatura cu Tara“ si ca „a stat mereu la Paris pentru continuarea unor studii ce nu se mai sfirsesc“.
Stelian Tanase, Cioran si Securitatea, Editura Polirom, Colectia „Istorii subterane“, ingrijita de Stelian Tanase, Iasi, 2010, 360 p.
Chiar daca, pe ansamblu, calitatea intelectuala a celor pusi sa-l „lucreze“ operativ pe Cioran e lamentabila si ridica suspiciuni cu privire la interesul regimului in „recuperarea“ si aducerea in tara a filozofului (inca din 1956, notele indica acest lucru, de coniventa cu propunerile facute de ambasadori oficiali ca Tudor Vianu sau Demostene Botez) exista si exceptii notabile. Mi se pare, totusi, bizar elogiul pe care Dan C. Mihailescu, intr-un comentariu altminteri suculent din Romania literara, il face „condeiului sagace“ al agentului Constantin Dancu, detinut politic vreme de 18 ani la Aiud. O fi de un „pitoresc intepator“ portretul tinarului Cioran din prima parte a denuntului: „Tip uman plin de contradictii si inegalitati. De o dezordine interioara infioratoare. Pare un om bolnav psihic. Si nu chiar fara dreptate. Si deodata isbucneste intr-o discutie pe care o incendiaza cu citeva butelii de vin din spuma carora ies apoi discutii lungi. Discutii haotice, de obicei, afectind un tragism al vietii. […] Cel mai pasionat lucru al vietii sale era ahtierea dupa celebritate si goana dupa scandal in jurul persoanei sale ca sa fie in centrul atentiei si sa se discute despre el. Anarhic, fara scrupule morale. Extravagant, stupid chiar, uneori“, dar ineptiile incoerent-ticaloase din final il descalifica pe fostul „prieten“ din tinerete al eseistului franco-roman, despre care afirma, ulcerat, ca „isi scufunda nationalismul verzui la Paris in existentialist (sic!) al unei casatorii cu o evreica (re-sic), din intimplare si ea saraca (?), proprietara unei edituri mari din Franta care – avea explicatia acum – va tipari operele domnului sot in limba franceza. Inhamat rusinos la carul tradatorilor de patrie, scrie «tratate de descompunere» sau «ispite de trai» in care isi blameaza tara cu nemernicie“. Prefer, la o adica, finetea comprehensiva a notei lui V. Bologa din 23.XII.1954:
„Gindeste mereu in probleme, diseca toate lucrurile, are un spirit critic foarte ascutit si un tot atit de desvoltat spirit speculativ, are pasiunea ideilor, insa – si acest lucru ii e fatal – este un spirit prin definitie liric. […] Astfel, el a mers pe drumul unei filozofii idealiste, aforistice, independente oarecum de traditia academica a filozofiei, avind drept consecinta faptul ca […] in ciuda calitatilor sale remarcabile, a ramas numai cu titlul de licentiat“. Sau: „…sceptic in problema existentei, ca atitudine Cioran este individualist si ca morala e cinic/aceasta insa numai in filozofie, pentru ca in viata sa particulara Cioran este un om absolut corect si un prieten cald si devotat“. Si inca: „Trebuie stiut ca Cioran este foarte orgolios. Dar trebuie accentuat ca natura orgoliului sau se deosebeste profund de orgoliul celor mai multi. Astfel, de pilda, pe Cioran nu-l preocupa ascensiunea sa sociala, ci numai cea intelectuala. Cioran tine sa ajunga un mare filozof, un mare scriitor, dar nu stiu sa fi dorit sa ajunga, de pilda, ministru. […] tocmai anarhismul l-a apropiat de legionari“. Lasa ca un asemenea tip de nota informativa e de preferat si asa-zisei evidentieri a „pozitivului, a datelor potential profitabile“ (cf. aceluiasi Dan. C. Mihailescu) din rapoartele lui Petru Comarnescu, ale carui elogii la adresa noului regim ramin dezagreabile. Ele fac, prin comparatie, excesiva urecheala pe care D.C.M. i-o aplica in treacat lui Adrian Marino pentru o simpla „consultare“ venita, criptat, din partea agentilor Securitatii (5.03.1987). Potrivit acesteia, comparatistul ar fi relatat „organelor“ ca „din discutiile cu Emil Cioran a inteles ca asta nu e dispus sa intretina relatii cu primaria“ (i..e. cu regimul de la Bucuresti).
Fara indoiala, imaginile lui Cioran sint distorsionate de perceptiile deformate si deformante ale „raportorilor“, care mistifica, adesea din ignoranta, din rea-credinta sau din cine stie ce interes biografia urmaritului. Trebuie rabdare si discernamint pentru a reconstrui, din crimpeie verosimile, un profil uman care, in cele din urma, prinde nu doar contur, ci si relief. Spatiul nu-mi permite sa intru in labirintul notelor si sa fac necesarele conexiuni cu dosarele Eliade si Noica sau cu dosarul procesului Noica-Pillat din 1959, unde cartile lui Cioran – trimise in tara prin Marietta Sadova, in urma primei iesiri in Occident de dupa 1947 a Teatrului National –, au servit drept cap de acuzare, ca „literatura dusmanoasa“, distribuita subversiv si clandestin. In realitate, un simplu pretext al represiunii, dupa cum avea sa remarce amar Cioran… As evidentia doar doua componente majore ale acestei „istorii subterane“ din care, interesant, imaginea moral-politica a lui Cioran postbelicul iese foarte bine. Prima dimensiune importanta e chiar „romanul“ familiei Cioran, umilite de prigoana Securitatii si condamnate la marginalitate sociala: tatal, protopopul Emilian Cioran, moare suparat dupa ce, citind un articol infamant al lui D.D. Rosca, intelege ca Emil s-a lepadat de Romania si de Dumnezeu. Mama, Elvira, moare neimpacata ca nu-si poate vedea fiul, cam in acelasi timp cu sora Virginia, sotie de condamnat politic si rezistenta pina la capat presiunilor securiste. Iar fratele Aurel – un alt protagonist important al dosarelor de urmarire –, e arestat ca militant legionar, trimis apoi la munca de jos si, in cele din urma, racolat alaturi de sotia sa, in anii ’70. Capitularea lui obtinuta cu greu, prin santaje si presiuni – soldate insa si cu revederea lui Emil din 1981, la Paris – stirneste compasiunea. Iar scrisorile din anii ’60 ale surorii fericite ca Emil traieste intr-un apartament cu trei camere, nu alaturi de alte cinci persoane intr-o singura incapere, sint de-a dreptul frisonante.
O a doua componenta majora a dosarului priveste atitudinea politica a faimosului exilat. Daca facem abstractie de pudoarea (jenata? precauta?) cu care vorbeste de trecutul sau legionar, si de citeva afirmatii negationiste, observam ca moralistul reuseste sa evite cu brio atit capcanele extremei drepte (Cioran se fereste ca de foc de cercurile legionare, care ii repugna acum), cit si pe cele ale emisarilor ceausisti. Temator fata de campania negativa a unor intelectuali evrei, in frunte cu Lucien Goldmann, care-l determina sa refuze o seama de premii si distinctii importante, Cioran nu face figura de antisemit. In fapt, atit puseurile sale antisemite din tineretea legionara, cit si compensarile filosemite din anii exilului pot fi privite, foarte bine, ca fata si reversul unei invidii admirative in raport cu destinul poporului evreu, grefat pe un fond apocaliptic si mesianic. Mefient atit fata de legionari, cit si fata de agentii de influenta comunisti, filozoful se insingureaza, cvasi-ascetic, iar fostul exaltat care – dupa cum constata cu dreptate Marta Petreu –, anticipase, in Schimbarea la fata a Romaniei, fantasmele megalomaniei ceausiste, apare acum vaccinat impotriva „virusilor“ ei. Daca in anii destinderii poststaliniste, Cioran (sustinut discret de partenera sa, Simone Boué) rezista oarecum inertial, asteptind in zadar ca situatia materiala a familiei din tara sa se imbunatateasca, iar regimul sa-i adreseze o invitatie oficiala, momentul august 1968 il sperie prin sfidarea contraproductiva a sovieticilor de catre Ceausescu, iar in anii ’70-’80 diversiunile nationaliste – carora le-au cazut victime multi intelectuali, inclusiv Aurel Cioran! – primesc din partea lui cele mai potrivite raspunsuri.
Excedat de numarul agentilor de influenta care-i cauta tovarasia, Cioran le reproseaza ca isi pierd timpul cu contactarea exilatilor in loc sa se ocupe de traducerea si promovarea in afara a marilor valori autohtone. Santajat sentimental, ca vechi nationalist ardelean, prin invocarea campaniilor iredentiste maghiare, filozoful se apara afirmind ca Romania nu le poate contracara decit printr-o liberalizare mai acuta decit in Ungaria lui Kadar, printr-o promovare mai eficienta a valorilor culturale autentice si prin coeziunea emigratiei – toate imposibile. Relevante sint si aprecierile sale potrivit carora debilitatea stingii romanesti interbelice ar fi responsabila de aberatia regimului comunist, cel mai dur din Europa de Est. Pe amicul Noica il indeamna sa mearga pe drumul intelectual propriu, fara sa-si tradeze vocatia, dar si fara sa mai comita concesiile din revista Glasul patriei. E, cum stim, mefient fata de „idiomatismul“ filozofiei noiciene si, fript cu supa complexelor periferice, sufla si in „iaurtul“ comparatiilor inocente pe care Alexandru Paleologu le face intre anumiti scriitori romani si citeva nume mari ale culturii universale. In orice caz, Cioran se dovedeste mai greu recuperabil (ideologic si literar) decit bunul sau prieten Mircea Eliade sau chiar decit Eugen Ionescu (pe care-l birfeste drept labil si „alcoolic“, dar se indigneaza la culme cind aparatcikul Al. Caprariu le divulga, in presa din tara, conversatiile private). Prudent, prevenitor, prefera sa bagatelizeze relatiile cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, evitind orice manifestare publica anticomunista (nu si pe cele private). E, altfel spus, un individualist ireductibil, vindecat de fantasmele colectiviste. Iar iesirile sale „antiromanesti“ vin, dupa propria-i marturisire, din exasperarea complacerii Romaniei in minorat si dintr-o iubire contrariata (pina la sfirsit, Cioran va trai cu nostalgia tarii natale). Dar, pentru un portret convingator si sintetic al „scepticului de serviciu“, e suficient sa cititi nota informativa – de un sofism diabolic, gata sa justifice orice monstruozitate – a anonimului din 1988, care-i transmite, la Paris, batrinului filozof „salutarile lui Petre Tutea“, justificind „patriotic“ si disperat aberatia Centrului Civic, a demolarilor, a platii datoriei externe, a penuriei si autarhiei in termeni pe care-i vom regasi, copios, in literatura criptoceausista de dupa 1990.
Inconturnabila pentru orice viitor biograf al lui Cioran, culegerea documentara alcatuita de Stelian Tanase dezvaluie, „pre limba Securitatii“, drama unei familii, dar si victoria morala a filozofului exilat impotriva cintecelor de sirena totalitare.
recenzie de Paul Cernat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu