GEORGE IONIȚĂ-RĂNITĂ, UMBRA MEA

O carte de poezie- GEORGE IONIĂ- RĂNITĂ, UMRA MEA

Cu câtva timp în urmă am primit de la un confrate poet o carte pe care n-o așteptam. Și bucuria mea a fost atât de mare, încât trebuie s-o împărtășesc cu dumneavoastră cititorii. E vorba de cartea de versuri „Rănită, umbra mea” Poetul se numește George Ioniță. Cine e George Ioniță ? Un poet din Titu, Dâmbovița, născut la 13 iulie 1954, licențiat în Științele Comunicării.
După volumele „Panta Rhei”, „Umbre”, „Prizonierul unei clipe” și „Labirinturi”, poetul George Ioniță ne prezintă o carte de versuri editată de onorabilul poet târgoviștean Ștefan Doru Dăncuș, la Editura Singur din Târgoviște. Cartea este ilustrată de Maia Martin, o remarcabilă artistă în domeniul graficii. Prefața este scrisă de Ștefan Doru Dăncuș iar la sfârșit o postfață semnată de distinsa poetă Alina –Dora Toma.
Poetul George Ioniță e obsedat de motivul umbrei, atât de vechi și atât de nou în literatura română : „rănită/ umbra mea/se împrăștie/ peste zăpada/ imaculată/ înălțând nămeți/ de uitare/ în care iglu/ să te mai caut/ fata morgana” Poezia se scurge ca o telegramă, adresându-se infinitului. Toți căutăm fata morgana, acel mister pe care nu-l vom găsi niciodată.
Este în poezia lui George Ioniță și dragoste, și regrete, și zbucium, dar și multă melancolie, toate exprimate printr-un lirism curat, limpede, fără zorzoane și arabescuri întortocheate. Natura în poezia lui apare în corelație cu sentimentele poetului: „e toamnă/și sufletul mi se tulbură/ amestecându-mi gândurile/ golindu-mă de priviri/…(migrație)” sau „ noaptea se așterne ca un lanț în jurul meu/ sufocându-mă/ făcând cerul să curgă/ și pomii și casele/ într-un amestec opac fără-nceputuri/ fără sfârșit… (noaptea)” Toamnele aduc tristeți „ înfiorate de reci adieri/ tristeți ascunse…(e-atâta toamnă)”, primăverile aduc bucurii :„ îmi reazim fruntea de urma ta/ca o rană/ să mă odihnesc de primăvară/ de-acestă primăvară/ când ghioceii au rămas nedăruiți…(Prima…primăvară)”, iernile sunt apocaliptice: „ninge peste orașul în ruină și câini vagabonți/ peste oameni cu frunțile încruntate/ scormonitori printre grămezi de gunoaie/ de noroc/ cade primă ninsoare peste mâna întinsă/ cerșind o bucată din ziua de mâine…(ninge).
Răzbate din poezia lui o neîmplinire a iubirii: „niciodată nu ți-am spus cât te iubesc/ căci șoapta mea te-ar fi rănit/ și nici nu te-am atins/ că mângâierea n-ar fi fost deajuns/ atâta doar/ eu te-am privit/ și așa te voi iubi/ mereu… (niciodată)”, altădată își caută iubita „după frunzele îngălbenite împrăștiate de vănt… am să te caut/ până mă vei uita (ascunzându-te după tine)”, poetul iubește o himeră :„ să iubești o himeră/ ca pe cea mai frumoasă femeie din lume/chiar dacă știi că niciodată nu va fi a ta/să-i mângâi părul inelat și să-i atingi/ ochii cu priviri albastre…(Himera), acestă himeră este „atât de departe”: „ tu ești atâta de departe/ blestemul meu ce mi-a fost scris/ căci timpul nostru ne desparte/ și-alerg mereu după un vis/… te voi dori în fiecare zi și noapte/eu cel mai trist și singur călător/ atât cât va putea o inimă a bate/de-apururi blestemat rătăcitor.”
Substanța lirică a poetului se-nvârte în jurul anotimpurilor, lumea lui trăiește într-un univers închis sub întrebarea shakespeare-ană a fi sau a nu fi, relația cu divinitatea este pusă sub semnul întrebării: „ de ce mi-e drumul pustiu doamne/ și tu atâta de departe/ de ce nu mă lași să mai împart/ cu nimeni bucata mea de speranță…”, obsesia trecerii timpului revine aproape permanent în poezia lui: „clipele se scurg prin fereastra timpului/ rănind zorile/ însângerând apusurile/ furând aroma florilor/ izbind marea de maluri…(clipele)” sau în „eu și Ares”: „din palme clepsidră nisipul se scurge/ printre degete/ și-atâtea anotimpuri se pierd în mișcătoarele/ cărări/ pe țărmul pustiu am rămas doar noi doi Ares/ să îmbătrânim împreună/ să privim lumina înaltului far/ cum se frânge-n amurg…”.
Poetul George Ioniță este un Sisif care se luptă cu cuvintele, este un însingurat în mijlocul unei lumi nebune și mai înainte de toate este un visător care se jertfește pe altarul Poeziei: „ am fost dat jertfă clipei/ cuvântul să răzbată/ hotarele nemărginimii/ o vis deschide poarta/ să pot să mă închin ultima dată/ nefericirii lumii.”

Ion Ionescu-Bucovu