Gellu Naum – universul operei

Inca de la cartea sa de debut, “Drumetul incendiar”, tiparita in 1936, Gellu Naum reuseste sa provoace un dublu soc: unul, paradoxal spus, chiar siesi, caci descopera ca detine o putere stranie, cu adevarat de magician („Pot sa-ti spun vorbe ca niste geamuri/vorbe asemenea urdorilor asemenea rozelor/vorbe asezate orizontal chibrituri/in aceste dictionare poetice/vorbe ca niste scaune sa-ti tocesti pantalonii timpanelor de ele/…/vorbe ca niste imense planoare asemenea/berzelor puilor de caprioara butonilor/prinsi la mansetele tacute ale orelor din vremile/de nadusala erotica/vorbe asemenea marilor serbari de toamna cu fosnet de fuste/cum femeia canta un vals in gravura”), iar altul cititorului, fiindca fiecare nou poem scris de poet e „o stare de primejdie”, „un pergament facut” din propia lui piele, situat, ca obiect, in afara previzibilului, exasperant prin spiritul sau novator si in permanente metamorfoze. Dintr-o atare perspectiva, titlul cartii de debut apare si astazi ca o sintagma cu valoare de arta poetica si conforma cu substanta si forma unui „edificiu” la care s-a trudit aproape saptezeci de ani.
In tot ceea ce a scris, indiferent de gen, Gellu Naum s-a doveddit a fi un „drumet” si un „incendiar”. Poezia, proza si teatrul sunt, in cazul sau, expresia unor cautari frenetice, a unor miscari interioare de flux continuu, cum si aceea a unei autoincendieri, a unor arderi duse pana la mistuirea oricaror prejudecati si limite.
Desigur, un asemenea tip de autor, care traiste, cum insusi marturiseste, „realitatea si visul in mod egal”, reusind sa intre „intr-o realitatevis”, ramane o incercare grea pentru cititor. Caci nu-i deajuns ca i se ofera o opera, ci trebuie sa-i si faca fata, sa devina si el, la randul lui, un „drumet” si un „incendiar”.
Voi da un singur exemplu pentru a-mi sustine afirmatia. Cand inca nu se stia nimic despre „Cantareata cheala” si „Asteptandu-l pe Godot”, cand teatrul absurdului nu numai ca nu si-a primit botezul, dar public nici nu se nascuse, primul text dramatic scris de Gellu Naum, „Exact in acelasi timp”, a fost tiparit, in 1945, in volumul „Teribilul interzis”.
Tehnica scriiturii, replicile, insinuarile, lipsa aparenta de coerenta, harul de a imagina personaje si situatii ce apartin altei logici decat celei a normalitatii, surprizand printr-un ridicat grad de insolit, anticipeaza multe din atributele definitorii pe care le vom intalni mai tarziu in teatrul lui Ionesco si Beckett.
Ceea ce nu inseamna ca Gellu Naum i-ar fi influentat cumva, ci doar ca geniul sau literar a actionat independent. In teatru, ca si in poezie, ca si in romanul „Zenobia”, instinctul lui creator sparge tiparele, se manifesta impetuos, cu o libertate totala, pare ca se afla pe o lada cu dinamita, ca e gata sa explodeze, apropiindu-se de miracolul fiintei si cuvintelor cu voluptatea celui menit sa descopere si stapaneasca necunoscutul, cu forta de a se iluziona ca numai astfel se descopera si stapaneste pe sine.
Poezia sa se mentine in special in prim-plan, e un model pentru poetii tineri ai inceputului de mileniu, fara sa acuze vreo erodare, fara sa-si piarda misterul si vraja, dimpotriva, uimind mereu prin inventivitatea si prospetimea scriiturii, isi dezvaluie, castigand parca un plus de limpezire cu trecerea timpului, o metafizica si un tragism nebanuite la lecturi anterioare.
Modernitatea si originalitatea ei, deindata ce anumite etichetari nu o mai definesc in exclusivitate, apar ca elemente de profunzime, structurale.
Nu intamplator, Centrul roman al PEN adreseaza Academiei Suedeze, Comitetului Nobel, sub semnatura presedintei sale, poeta Ana Blandiana, o scrisoare prin care nominalizeaza pe Gellu Naum pentru Premiul Nobel pentru literatura pe anul 2001, afirmand ca “acest exceptional poet si extrem de distins traducator a fost unul dintre parintii fondatori ai suprarealismului si continua sa fie o voce proeminenta a lumii”, o voce de “o nealterata atitudine morala pe toata durata regimului totalitar”.
Scrisorii cunoscutei poete i se alatura si un text de sustinere a nominalizarii. La fel ca si comentariile critice, “expunerea de motive” contine aprecieri si informatii relevante despre un important scriitor european din secolul XX:
”Nascut in 1915, Gellu Naum si-a publicat prima carte in 1936. Suprarealist de la inceput, poetica sa poate fi apreciata ca un gest radical de respingere a tuturor „idées reçues” si a tuturor oficialitatilor. Naum a fost complet marginalizat in perioada regimului totalitar, dar in lumina senioritatii sale, ca si a amplorii operei sale, el este vazut ca un clasic suprarealist in viata, care a transformat principiile miscarii in poetica constiintei atotpatrunzatoare care e dedicata valorilor libertatii si iubirii.
Creatorul unui nou idiom poetic, Gellu Naum a intemeiat un univers doar al sau:este o lume de o frumusete complexa si de o profunda umanitate care e adesea comparata cu cea a lui René Magritte. De-a lungul anilor si pana in aceste zile, energiile sale protetice sunt atestate de numeroasele sale publicatii in toate genurile literare, incluzand traducerile (a tradus din Stendhal, Nerval, Diderot, René Char, Kafka).
E suficient sa mentionam ultimele antologii ale poeziilor sale Sora fantana si Focul negru, 1995; Partea cealalta (o editie bilingva franco-romana), 1998; Ascet la baraca de tir, 2000.
Poetica sa, proza sa si piesele sale de teatru au fost traduse in engleza (publicate atat in SUA cat si in Anglia), franceza, germana, spaniola, maghiara, sarba si letona proband contributia sa la vitalitatea poeziei romanesti celei mai largi audiente internationale.
Gellu Naum a primit Premiul Poeziei Lumii a Republicii Zair in 1992 si Premiul de Poezie Europeana (Munster, 1998) pentru editia bilingva germano-romana Discurs catre pietre (Amman, 1997).”
RAMURICA
Pe la apropierea toamnei devenisem mort In sala cinematografului chiar sub ecran fusese pusa provizoriu lada menita sa cuprinda somnul meu de veci
cand am pornit in fine intr-acolo tarziu dupa amiaza s-au scuturat pe mine flori de ploaie Pe dupa garduri ma pandeau vecinii In caracterul lor privit cu departare era si vrajba si unire si samanta neagra
singur mergeam de-a lungul ulitei peste asfaltul ud si negru pe langa santurile pline cu ierburi inecate Si am zarit deodata vietile care se intorceau
ce vant frumos trecea prin parul lor pe langa mine
la cinematograf mi-au spus ca nu e gata „Mai trebuie o perna mai trebuie adus capacul si scoasa apa care a plouat in groapa”
atunci mai am timp de-o plimbare (ma gandeam) mai am timp si pentru o vizita la Ramurica sa-i daruiesc un nume (poate Draga-Lina) ca sa nu ma uite
pornisem intr-acolo De sus din pomi sau de pe la ferestrele inalte cei cu binocluri se uitau cum merg strigau in urma mea „N-o cauta degeaba ca e la padure s-a dus acolo cu baietii ei cei rai si batausi”
altii strigau de teama unor intamplari aievea „Du-te si foc sa pui din crengi uscate si din cauciucuri sa te mai incalzesti ca e racoare si bate vantul de te zapaceste”
am mers domol pana la marginea padurii Pesemne am gresit ceva (gandeam cu mare incordare linistita) pentru ca se arata fata lumii in structuri bolnave
si tu Ramurico (am strigat spre padure) sa ai parte de tata ca eu n-am avut si de mama ca eu nu mai am si de surori care au facut un cor in ciment si canta si de un frate nascut la sapte luni si pomenit cu jale abia acum cand ploua pe camasuta lui de iarba si calca peste el baietii tai cei rai si batausi
si fiindca mai aveam timp am tacut si m-am culcat acolo in roseata crepusculului meu
(6 noiembrie 1989)

SORA FANTANA
Stau singur si ma uit pe o strada pustie
stau singur cu buzunarele pline de caini
stau singur si ascult fosnetul oaselor
e ca si cum ar adia vantul peste un clopot de ceara
dar dupa primul colt la prima raspantie
s-ar putea oricand sa apara cineva invaluit intr-o ploaie de lumina
si va trebui sa ma acopere cu mantia lui pentru ca
s-ar putea odata cu el sa vina o ploaie sau o ninsoare
sau chiar o afurisita de lapovita
sa ne inghete oasele proaspat spalate
desi ieri a fost mai frig decat azi
deasupra mea zboara cativa porumbei cersetori
filantropii le-au pus faramituri de paine pe balcoane
si eu mort de mult cu o piatra de moara
pe piept
am hotarat in sfarsit sa plec
sa pornesc de pilda dintr-un grajd inecat in aburi
sa merg asa pana la un crang (tufis) unde ma asteapta sora Fantana
sa ma reazem acolo de prabusirea ei

(10 octombrie 1986)
salonul 3003
Prof. Alina Vance