V-aţi întrebat vreodată ce-ar fi însemnat cultura noastră fără Maiorescu? El a apărut la o răscruce de timpuri când ţara noastră avea nevoie de înnoiri profunde.
Din rădăcini transilvane, a venit pe sol muntenesc ( părinţii lui s-au statornicit la Craiova), cu studii secundare la Braşov, apoi la Viena, cu profesori vestiţi în filozofie si logică. Vine în ţară şi, nemulţumit de ,,neadevărurile” epocii lui, popularizează cultura timpului prin orice mijloace .Politician conservator, este un regalist convins, membru al Academiei, deputat, ministru al culturii, al justiţiei, prim-ministru, profesor universitar, filozof,logician, polemist (vezi polemicile cu Dobrogeanu-Gherea) si un distins avocat cu o oratorie de invidiat.
Hegelian în înţelegerea poeziei ca sensibilitate a ideii, schopenhauerian în explicarea folosului artei, clasicist prin simţul dezvoltat al armoniei şi echilibrului, romantic prin concepţia estetică, Maiorescu a fost un promotor al culturii, punând bazele criticii moderne într-un timp de confuzie în lupta cu adevărul. Partizan al evoluţionismului, a combătut tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele si socialismul, căruia i s-a opus sistematic, evoluţia socială nu trebuia să ,,ardă” etapele, trebuia să le parcurgă, a fost un mare adversal al împrumuturilor străine nejustificate, ceea ce el a numit ,,formele fără fond”.
Apariţia în 1865 a Junimii şi peste doi ani (1867) ă Convorbirilor literare fac posibilă lupta de idei cu trecutul. În 1866, când se punea problema unei noi ortografii a limbii române, în trecerea de la scrierea slavona la cea latină, el scrie ,, Despre scrierea limbii române”, opunându-se atât etimologismului ciparian cât si fonetismulu de bravadă pumnist. În ,,Limba româna în jurnalele din Austria” reia disputele cu Laurian, Cipariu şi Massim, creatorii unei fantastice limbi române artificiale.
Pe tărâmul criticii literare excelează cu,,O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867”, în nevoia de a alcătui o antologie a poeţilor români, însufleţită de un simţământ poetic şi ferită de înjosire în concepţie şi expresie”.
Continuând direcţia Daciei literare cu celebra: ,,scrieti, băieti, numai scrieţi!” el încurajază o pleiadă de scriitori noi care se vor adăpa la folclorul naţional şi vor da mai târziu capodoperile literaturii române.Dar cea mai rezistentă opera ă lui este ,,Directia nouă în poezie si proză(1872)care va marca drumul de viitor al literaturii române. Este primul care sprijine atât moral cât şi material un număr mare de scriitori şi oameni de ştiinţă aflati la începuturile activităţilor lor:Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă, Bodnărescu, Spiru Haret,Coşbuc, Rădulescu-Motru, S. Mehedinti, Dragomirescu, etc.
De Eminescu s-a preocupat special, l-a trimis la studii, i-a venit în ajutor în timpul bolii, i-a publicat poeziile, a avut grija de manuscrisele lui, dar s-a amestecat brutal si în viaţa lui atunci când a fost vorba de căsătoria poetului cu Veronica Micle.
Linia maioresciana a culturii române a fost continuată mai târziu de Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Eugen Simion care au văzut în el un deschizător de drumuri.
Ne întrebăm dacă astăzi, în confuzia care există în ţara noastră, mai e posibilă apariţia unui asemenea om, ca un reper moral pentru intelectualii români.Şi dacă da, de ce nu apare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu