Rodica Draghincescu, cu faţa la obiectivul nedefinitului

„Nu scriu pentru a viza ţinta
ci mai degrabă pentru a străpunge
mecanica diafragmei sale…”

Este de netăgăduit că Rodica Draghincescu rămâne în permanenţă cu faţa la obiectivul nedefinitului, al neîmplinitului, al spaţiului dintre doi, sau mai precis al neurmăririi. Însă de aici nu trebuie să deducem că ne confruntăm cu o poezie nihilistă. În nici un caz! Ci, pur şi simplu, cu o stare de luciditate existenţială. Poezia sa conţine toate aceste vibraţii matriciale, toate aceste unde amniotice amestecate cu contracţiile unui pântec feminin, un fel de stare de graţie de nedescris pe care numai femeia poate s-o cunoască şi s-o înţeleagă.

În afara textului nota rezonează deja, ea dă imediat culoarea compoziţiei prin vocea unui mare reformator şi gânditor mistic german al secolului al XIV-lea, Meister Eckhart, adevărat prinţ al purificării. Ra(ts)? A pretinde că pătrunzi această operă din prima încercare nu este lucru atât de evident, căci gândirea se vrea misterioasă, ermetică, trebuie să găsim cheia potrivită. Rodica Draghincescu ar putea vedea în poezie un dans ritual, un sacrificiu, o cale conducând către o posibilă reîntoarcere la copilărie? Trebuie oare să întâlneşti un mort pe drumul tău pentru a lua cunoştinţă de realităţile prezente şi să-ţi regăseşti ţara din memorie sau metafizică? Întrebarea rămâne în suspensie.

Rodica Draghincescu se joacă (joc) de-a dedublarea cuvintelor, de-a alternanţa, ea riscă acolo cap sau pajură. Poezia este spaţiul său cu suflet nomad, ţinut bicefal, chiar tricefal sau himeric. Verbul ei se vrea implacabilă constatare, el poartă uneori resturi de înfrângeri, revelaţii de eşecuri, adesea Rodica Draghincesu exhumează eternele întrebări despre originea fiinţei, despre semnificaţia existenţei. Există uneori reverberaţii de sfârşit de timp, un soi de premize apocaliptice unde bate un vânt de nisip cald şi de miraje.

Scrisul ei este o constantă personală şi se desfăşoară în ritmul ei, construindu-şi  propria metrică.. Ne întâlnim acolo cu căderi, rupturi, sincope… Cuvintele ne izbesc conştiinţa, ne restituie cu faţa la evidenţele vieţii, a căror finalitate ne scapă, ceea ce pare preferabil.
„…/ .. cine face primul său ou
Murind…/…”
Poezie lucidă, fără concesii, unde culegem în acelaşi timp din vers în vers frumoase paruri imaginare.
„Spuma poemului se sparge calin :…/…”
„Fumul este nebunia focului”.
Ca şi „supa înstelată”, poezia are fără îndoială daruri terapeutice. „Acolo unde poezia vindecă”.
Suntem în miezul turbulenţelor, al interferenţelor, al efectelor contrarii ale vieţii şi ale destinului său.

Expresia Rodicăi Draghincescu ne mai conduce şi la definiţia nimicului, a neantului, nada, pentru a prelua o vocabulă a Sfântului Ioan al Crucii, într-un cuvânt al deriziunii, al iluziei, al artei „piele de  p…”! „Aici este nicăieri, ultima destinaţie”.
Suntem înecaţi în jocurile de cuvinte, jocurile de spirit, în „Nu(eu)joc”. Prin această formă de deriziune recurentă este foarte posibil ca Rodica Draghincescu să umple căsuţa goală a poeziei şi să adreseze întrebarea deschis în faţa acestei absenţe:
„Ce poezie să scrii pentru lipsa de poezie”.
„Eu proclam «taci din gură» al poemului”.

O remarcă pur personală: mi se pare că dacă Leo Ferré ar fi putut să citească poemele prietenei noastre Rodica, şi-ar fi găsit ritmurile în ele, cadenţele, atingerile incisive în corespondenţă şi interfaţă.
„Învăţ pe dinafară moartea în viaţă, chiar o recit”.
„Învăţ cuvintele să poetizeze…/….”
„Cuvinte înmugurind
Duse la temperaturi înalte,…/…”
„Ca un convoi excepţional
La nunta cuvintelor premature,…/…”

Rodica Draghincescu ne invită să ne plimbăm fără ţintă din trenul ei de poezie într-o călătorie privată în care terminusul nu este decât autoderiziune, constatarea unei absenţe, a unui neant în instanţă.
Pentru a concluziona, n-aş vrea să nu adresez o mică privire complice lui Marc Garnier, artist cunoscut şi recunoscut, pelerin de îndelungată vreme pe drumul haotic şi nesigur al artei, aici talentat ilustrator al acestei culegeri, Ra(ts), ale cărui gravuri cu vârf uscat şi aquaforte cu nuanţe sepia cu aspecte misterioase, foarte epurate liniar, amestecate cu un grafism oarecum caligrafiat, se asociază perfect cu textele singulare ale poetei noastre.
Esenţialul este aici sugerat foarte exact de la verb la materie şi de la materie la verb. Poate că Rodica Draghincescu mai aşteaptă miracolul poeziei precum un copil îşi aşteaptă mama pe care o vede apărând dintr-o dată la capătul drumului.

Michel Bénard
Traducere de Manolita Dragomir-Filimonescu
(nr. 9, septembrie 2012, anul II)