Când m-am întâlnit cu Eminescu – Ion Ionescu Bucovu

Când m-am întâlnit cu Eminescu

Era prin anul 1953 pe primăvară, pare-mi-se pe 3 sau 4 martie, când murise ,,marele geniu al omenirii”-Iosif Vissarionovici Stalin. Pe atunci eram elev al şcolii pedagogice din Câmpulung şi câţiva ne-am urcat pe Flămânda să-i tragem clopotele răposatului. Am ţinut-o aşa vreo trei zile. Clopotarul ne alimenta cu mâncare în schimbul acestei munci. Atunci un coleg căruia îi împrumutasem nişte bani vine la mine şi mă roagă ca în schimbul banilor, pe care nu-i avea, să-mi dea o carte. Am fost de acord. Şi mi-a întins cartea ,, M. Eminescu-poezii”-ediţe Titu Maiorecu. Până atunci nu ştiam prea multe despre marele poet. După război opera lui nu se mai editase. Noi învăţam după nişte culegeri literare în care era doar ,,Împărat şi proletat” -cuvântul proletarului, care cădea bine regimului cu ,,Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…” şi poezia ,,Viaţa”, unde o fată de la ţară îşi câştigă existenta cu acul. Cartea primită de la colegul meu ā căzut ca o mană cerească. N-am mai ştiut de mine vreo câteva zile; m-am închis cu ea în dormitor sau în sala de meditaţie şi am citit-o de câteva ori. Am descoperit că fusesem minţit. Ni se spusese că Eminescu este fiu de boiernaş, că ā fost influienţat de ideologia capitalistă,că poezia lui de dragoste strică tineretul, etc. După citirea poeziilor, am rămas siderat de câtă putere de creaţie avusese acest Om. Îmi sunau aşa de bine în capul meu aceste poezii încât am încercat să le memorez şi pe unele le ţin minte şi acum.
A doua întâlnire cu poetul ā fost făcută prin intermediul profesorului de română Augustin Popescu, cel care mai târziu avea să devină un eminescolog de frunte, sub numele de Augustin Z. N. Pop. Aş vrea să insist mai mult asupra acestui om pentru faptul că toate datele biogafice noi din viaţa poetului au fost scoase la lumină de el.
De la profesorul de român Austin Z.N. Pop, pe atunci Augustin Popescu, am prins gustul limbii române și în special dragostea pentru cel mai mare poet al neamului nostru, Mihai Eminescu. Duminica ne ținea adevărate șezători literare despre poet, ilustrate cu fotografii din viața poetului și a Veronicăi Micle, din viața familiei poetului.Umbla din şcoală în şcoală, împreună cu nepotul poetului Eminescu, Victor Eminescu,  care fusese militar şi ţinea conferinţe despre viaţa şi opera poetului. Strânsese toată viața, cu o pasiune de invidiat, risipindu-şi averea , salariul şi pensia, mai târziu, o serie întreagă de materiale inedite despre poet, pe care de altfel le-a și publicat de-alungul vieții în trei volume masive de <Contribuții  documentare asupra vieții lui M. Eminescu> și în alte lucrări. Deschisese acasă un adevărat muzeu Eminescu cu materiale strânse de peste tot, scrisori, acte de naştere, scheme ale satului Ipoteşti, fotografii cu familia , cu prietenii, obiecte personale, până când şi rochia de mireasă ā Veronicăi Micle pe care dăduse, îmi spunea, o groază de bani. Îmi spunea că după moartea sa le va dona Muzeului Literaturii sau Academiei. Nu mai ştiu dacă ā făcut-o sau nu, dar ar fi o mare pierdere dacă această valoroasă colecţie s-ar distruge. Acest profesor a dat lucrări valoroase nu numai despre M. Eminescu, ci şi despre Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, despre dezvoltarea culturii pe meleagurile argeșene. Augustin Popescu s-a născut în București la 30 august 1910, ca fiu al preotului Zamfir Popescu, paroh al bisericii <Sf. Vasile> de pe Calea Victoriei. Studiile secundare le-a urmat la Liceul <Sf. Sava> ca premiant. A absolvit facultatea de litere și filozofie din București cu distincția <Magna cum Laude> În anul 1968 a obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea din Cluj, iar în 1970 titlul de doctor-docent, tot la aceeași Universitate. A fost cercetător la Biblioteca Academiei Române, secția manuscrise, punând în ordine arhiva Eminescu. A funcționat ca profesor la Institutul pedagogic din Pitești, îndeplinind și funcția de decan și apoi pe cea de rector. A fost profesor și la Universitatea din București, la catedra de  <Eminescologie>. S-a stins din viață la 1 aprilie 1988 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu, nu departe de mormântul lui Eminescu. În ultimul timp am purtat o scurtă corespondență cu el și îmi scria că nu mai vede și o duce foarte rău, n-are cine-i face cumpărăturile și cine să-l îngrijească, nevasta fiindu-i și ea bolnavă. La sfârşitul vieţii Augustin Z.N. Pop i-ā scris un epitaf poetului care sună aşa : CRED IN EMINESCU CA IN SOARE, IN MAGIA FRUMOSULUI SI ÎN VEŞNICIA NEAMULUI ROMANESC.
De la acest mare profesor am prins gustul cercetării vieții și operei lui Mihai Eminescu și, ținând legătura cu el, am scris romanul <Martirii lui Eros> în care e vorba despre dragostea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, roman la care a contribuit şi  el cu multe date istorice.
Inâlnindu-mă de mai multe ori cu el, i-am propus să scrie un roman al dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle. Mi-ā destăinuit că de câte ori ā vrut să înceapă acest roman, de atătea ori, ori nu-i mergea stiloul, ori mâna îi cădea grea. Şi până la urmă l-a abandonat… ,, Dar te voi ajuta pe tine cu datele pe care le am… Să-i pui titlul sugerat de Perpessicius , »Martirii lui Eros » Înainte de ā scrie romanul m-am documentat aproape 20 de ani, am citit aproape tot ce s-ā scris despre Eminescu, am colindat ţara in lung şi lat pe urmele lui, de la Iaşi, Văratec, Ipoteşti şi până la mica lui Romă, în Transilvania. Am scris romanul, am publicat şi câteva fragmente din el, primite bine de public, dar editurile nu se încumetă să ia în serios o lucrare ā unui necunoscut. Şi ca să cerşesc la poarta lor, nu-mi stă în caracter !
Şi acum să reiau firul destăinuirilor. După citirea cărţii de Poezii, am început să frecventez biblioteca şcolii şi să împrumut cărţi despre poet. Bibliotecara le dădea pe sub mână, deoarece erau interzise. Şi a început să mi se lărgească orizonturile despre viaţa şi opera lui. Îmi intrase atât de mult la suflet, încăt într-o noapte, în adolescenţa mea, l-am visat. Eram aproape bolnav după o despărţire amoroasă cu prima iubită. Şi mă culcasem să dorm. L-am văzut pe poet cum ā venit lângă mine, mi-a pus mâna pe funte şi a început să mă mângâie. Îl vedeam, îl simţeam. S-a aşezat pe buza patului. Avea o statură mijlocie, era îmbrăcat într-un costum negru, avea un corp atletic, faţa măslinie, ochii ceva mai mici decăt în fotografiile lui, un păr negru, strâns pe spate într-o chică, umerii obrajilor proeminenţi. Atât mi-a şoptit, mângâindu-mă : »Nu fi supărat că trec toate, toţi trecem prin focul dragostei. Şi eu am trecut ! Dragostea e o boală. Trebuie să te lecui de ea, cum m-am lecuit şi eu..Îţi va trece… » Imediat m-am deşteptat şi m-am uitat prin cameră buimac. Eminescu dispăruse. Dar m-a marcat atât de mult acest vis, încât îl voi ţine minte toată viaţa.
După deschiderea culturală de după anul 1960 au început să fie reeditate marile opere ale literaturii române, adică Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, etc. unde am descoperit un alt Eminescu, aureolat de personalitatea acestor oameni. Între timp mi-a căzut în mână o mică broşurică scrisă de Octav Minar prin anul, pare-se 1904 şi intitulată ,,Cum ā iubit Eminescu » în care ā publicat o parte din scrisorile de dragoste ale poeţilor.. Deşi istoricii şi criticii literari l-au hulit pe acest om, a fost primul care a reabilitat dragostea dinte poet şi Veronica şi i-ā luat partea femeii atunci când, după moartea poetului, ea devenise cauza principală ā nebuniei şi ā morţii lui. Criticii i-au imputat ca unele scrisori sunt trunchiate sau traduse din franceză prost, dar realitatea ā fost alta. Date de Veronica şi de fetele ei din mână-n mână pe la prietene şi prieteni să le citească din curiozitate, scrisorile au fost copiate greşit sau traduse cu multe lacune. Şi Octav Minar, neavând originalele, le-ā publicat cu greşeli. După moartea poetului scrisorile au fost puse sub embargou de Veronica. Din 16 iunie 1889 şi pănă ā plecat la Văratec prin iulie ,femeia le-a citit şi le-a răscitit, făcând adnotări pe marginea lor,aducându-şi aminte de clipele lor frumoase, după care le-ā străns pe toate, le-ā legat cu o pamglică neagră, punăând sub plamblică o coală în care ā scris : ,,Acestea sunt scrisorile mele şi ale lui Eminescu, de voi trăi voi scrie ceva în legătură cu acest amor nenorocit. » (citat din memorie). Pe aceeaşi coală căteva versuri ale poetului : ,,Copil bălai cu ochii albaştri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe aripi de corb croncănitor…/  Restul se ştie, Veronica Micle s-ā otrăvit la Văratec şi ā murit. Pe patul de moarte le-ā spus fetelot să nu publice acele scrisori decât după ce va trece timpul. Scrisorile au fost purtate mult timp de nepoatele şi strănepoatele ei până când au fost publicate acum câţiva ani.
Cu Eminescu m-am întâlnit apoi la Facultate. Am ascultat câteva cursuri ale lui G. Călinescu care m-au fascinat. Acest profesor când vorbea despre Eminescu era parcă un preot antic care  executa o liturghie. Cu vocea lui cântată, elecriza publicul. La cursurile lui nu veneau numai studenţi, participau şi oameni din Bucureşi de diferite profesii, ziarişti, profesori de liceu, muncitori, militari. Amfiteatrul era arhiplin, lumea se înghesuia şi pe coridoare, ocupându-şi locurile cu mult timp înainte
Apoi am ascultat-o la cursuri pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga Era fantastic cât de informată era profesoara despre viaţa şi opera poetului. Ne plimba prin filozofia indică, prin Kant, Schopenhauer,prin Viena timpului, prin Berlin, prin Iaşul lui Eminescu. Făcea legături inedite între opera poetului şi opera altor mari clasici ai omenirii. De la cursurile ei ieşeam parcă de la un mare spectacol care ne umplea sufletul de bucurie.
Profesorul Vianu era un neîntrecut maistru al cuvântului. Cursul lui despre Eminescu era o delectare ā sufletului. Mai mult stilist decât istoric, Vianu desfăcea firul operei în patru, o analiza, întorcând-o pe toate feţele.Dar înainte de orice era un mare cunoscător al literaturii universale din care au ieşit ,,Studii de literatură universală şi comparată’’ , publicate mai târziu. Cursurile lui ,,Madach şi Eminescu’’, ,,Imaginea Greciei antice în Memento mori’’sau ,,Eminesacu şi Shakespeare”erau adevărate sărbători intelectuale.
Apoi profesorul Ion Zamfirescu, autorul unei masive ,,Istorii universale ā teatrului’’ ne-ā introdus în lumea teatrului lui Eminescu.
 Amintesc de asemeni o pleiadă întreagă de profesori care s-au aplecat asupra operei lui : Amita Bhose, Lucian Blaga, Gheorghe Bulgăr, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Rosa Del Conte, Petru Creţia, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Ion Dumitrescu, Mircea Eliade, L. Galdi, Alain Guillermou, Dumitru Irimia, Dan C. Mihăescu, George Muntean, Ion Negoiţescu, Constantin Noica, Marian Papahagi, Edgar Papu Perpessicius, Alexandru Philipide, Alexandru Piru, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu, Eugen Simion, N. Steinhardt,Vladimir Streinu, Eugen Todoran, Tohăneanu, Vatamaniuc, şi mulţi alţii , tot atăt de importanţi, dar care-mi scapă.
Închei cu o poezie ā lui EMINESCU :
NUMAI POETUL
LUMEA TOATA-I TRECATOARE
OAMENII SE TREC ŞI MOR
…………………………………….
NUMAI POETUL
CA PASERI CE ZBOARA
DEASUPRA VALURILOR
TRECE PESTE NEMARGINIREA TIMPULUI
IN RAMURILE GÂNDULUI,
IN SFINTELE LUNCI
UNDE PASERI CA EL
SE_NTREC IN CÂNTARI.