Titlu original: Manuscrido encontrado em Accra, pentru ediția română, traducere din portugheză de Micaela Ghițescu; Ed. Humanitas, București, 2012
În
1099, la capătul primei cruciade, Ierusalimul cade fără ca apărătorii
să aibă vreo șansă. Înfometați, extenuați și mânați de lăcomie,
cruciații cuceresc orașul și distrug tot. Distrug fără discernământ
monumente vechi și documente prețioase, ucid evrei, musulmani și
creștini. „Omorâți-i pe toți, Dumnezeu știe să și-i aleagă pe ai lui!”,
rămâne celebru îndemnul unui preot de frunte. Paulo Coelho vorbește, în Manuscrisul găsit la Accra, despre ultima seară dinaintea asaltului final, când asediații știu că rezistența s-a terminat.
Motivul manuscrisului ori al scrisorii
găsite e vechi, chiar dacă mai rar utilizat în literatura ultimilor ani.
Nu e nimic rău aici, un autor „vrednic” s-ar fi putut foarte bine
folosi de pretextul manuscrisului pentru a crea cadrul unui roman
valabil. Problema e că Paulo Coelho e genul acela de autor care scoate o
carte, iar apoi, pe măsură ce îmbătrânește, nu face decât să o rescrie,
evident, tot mai prost. Singura carte adevărată a domniei sale, și o
spun cu răspunderea cuiva care le-a citit aproape pe toate, a fost Alchimistul.
Acel roman i-a adus nu doar faimă (binemeritată) și silozuri de bani
(binemeritate), ci și mulțumire. Nimic nu e mai catastrofal pentru
cariera unui autor decât sentimentul de mulțumire. Senzația aceea de
împlinire, de rotund, pe care o ai la capătul unei vieți și cariere
reușite. Paulo Coelho are doar 65 de ani, nu 80 sau mai mult, și se
complace în rotunjimea mulțumirii de mai bine de 10.
Manuscrisul găsit la Accra nu e decât aceeași supă lungă de la Manualul războinicului luminii
încoace: are un singur motiv de luat în seamă (când vrei ceva cu
adevărat, tot Universul conspiră să-ți împlinească dorința), și câteva
teme recurente (destinul e incognoscibil și ireparabil; trebuie să ne
apărăm împotriva greutăților vieții prin credință etc). E exact genul
acela de literatură de noptieră destinată adolescenților fără
discernământ, de sub 15 ani, care n-au trăit încă nimic, și care
marșează cu gura căscată la idei ca „să fie bine, ca să nu fie rău”,
„bate fierul cât e cald”, „niciodată n-a fost să nu fie cumva”, „iubește
ca să fii iubit” și șirul poate continua la infinit. E fix tipul de
carte pe care o poate scrie orice gospodină, cu o mână pe tastatură și
cu alta pe lingura de lemn de învârtit în ciorbă. Vinde bine, e
adevărat. Problema cu Coelho e că are conturile mai burdușite decât cele
ale milionarilor autohtoni. De ce să scrii dacă nu ai nimic de spus? E
jignitor pentru orice intelect cu IQ de peste 80 de unități.
Să trecem la pseudo-subiect. Cel numit
Coptul e un grec de origine incertă (probabil egipteană, dacă măcar
acest aspect mai are vreo fărâmă de logică) care vorbește din piața
publică tuturor celor care sunt dispuși să asculte, în ajunul asaltului.
Marea majoritate a celor care își rup din timp să-l asculte va sfârși
ucisă cu bestialitate, violată și torturată a doua zi. Dar Coptul
vorbește despre chestiuni adânci, cu un limbaj simplu, de Acasă Tv. În
fond, trebuie să vorbești simplu, dacă vrei ca prostimea să te priceapă.
Probabil. Dar atunci du-te şi scrie discursurile politicienilor, nu
tăia hectare de pădure ca să te mai vezi o dată (din nefericire, greu de
crezut că ultima dată) pe rafturi. Câteva exemple de sferto-doctism
populare printre hipsterașii cu două cărți citite: „nu există nici
victorie, nici înfrângere în ciclul naturii: există doar mișcare.” O
banalitate sinistră, care nu ne arată decât că acel Copt l-a citit pe
Lavoisier înainte ca acesta din urmă să se fi născut. Un alt exemplu
revoltător de stupid: „ei nu înțeleg că religia a fost creată pentru ca
să împărtășească misterele și adorația, niciodată ca să-i asuprească și
să-i convertească pe ceilalți.” Probabil că o asemenea afirmație e
firească astăzi, dar, zisă la 1099, în plin ev religios, în care toate
marile biserici (și toate aveau „filiale” sau chiar „sediul central” la
Ierusalim) se luptau pentru supremație, cel care îndrăznea să deschidă
gura sfârșea mort în chinuri. Dacă tot alegem un cadru istoric, măcar
să-l adecvăm. Cât de puțin, cât să nu fie strigător la cer.
Continui
cu exemplele pentru că, pur și simplu, altceva nu e de scris despre
volumul de față. Risipa de cuvinte așternute în pagină anulează orice
încercare de sistematizare, un demers asemănător găsirii unui sens în
delirul unui psihopat. Astfel, dincolo de jumătatea volumului, tronează o
frază care nu doar că n-are nevoie de comentarii, ci poate foarte bine
sta ca subtitlu. Și nu doar la acest roman, ci la toate celelalte scrise
de Coelho de la Alchimistul încoace: „Zăpada e frumoasă pentru
că are o singură culoare.” În sfârșit, și promit că de această dată mă
chiar opresc, revolta maximă mi-a fost stârnită de paragraful: „Ele
(miracolele n.n.) înconjoară sorii cu planete, ca să nu se simtă singuri
în Univers, și împiedică planetele să se apropie prea mult, ca să nu
fie înghițite de sori.” O asemenea cunoaștere a sistemului heliocentric e
lăudabilă înainte de Copernic, dar mă simt nevoit să repet până când
hârtia se va însângera și ecranul va lăcrima: suntem în anul 1099, când
un potop de pietre s-ar fi abătut spre dantura Coptului pentru rostirea
unor asemenea „blasfemii”.
De regulă, în ultimul paragraf al
recenziilor notez câteva aspecte pozitive sau deranjante, după caz,
pentru a echilibra textul, a-l face mai nuanțat, mai corect. De data
aceasta, nu pot spune nimic bun, oricât m-aș strădui. Un asemenea volum
nu merită nici cumpărarea, nici parcurgerea, și, dacă ați fost
sufficient de inspirați să-l împrumutați de la cineva, la recomandarea
acestuia, credeți-mă pe cuvânt: nu mai vorbiți cu el niciodată. Veți
scăpa de o influență nocivă.
Cristi Ardelean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu