EMINESCU ȘI DULCEA LUI MAMĂ – Ion Ionescu-Bucovu

EMINESCU ȘI DULCEA LUI MAMĂ
Se știe că Eminescu și-a iubit mama mai mult ca orice pe acest pământ. Ea a deschis ochii poetului în lume cu poveștile și eresurile pe care i le spunea în scurta lui copilărie trăitoare la Ipotești. Mama l-a învățat primele buchii ale cărții, i-a transmis dragostea de natură, de folclor și de pământul natal.
Raluca Iurașcu, numită așa înainte de căsătorie, se trăgea dintr-o familie cu filiații în vechimea istorică a acelor ținuturi, mergând până în vremea lui Gheorghe Ștefan, voivodul Moldovei. Tatăl ei, stolnicul Iurașcu, din Joldești avea o genealogie care se pierdea în vechimea câtorva secole până pe la 1600. Vasile Iurașcu, căsătorit cu Paraschiva Brihuescu-Donțu, țărancă, fiica nelegitimă a Caterinei Brihuescu, făcută cu Alexa Potloff, poreclit Donțu, un refugiat rus, și-a întemeiat o mare familie, cum era tradiția acelor timpuri, având nouă copii, Raluca fiind al șaselea copil. ( De altfel și Raluca la rândul ei a născut 11 copii) Iată-i la rând în ordinea nașterii : Maria (Marghioala), Iordachi, Costachi, Fevronia, Safta, RALUCA, Ion, Olimpiada, și Sofia. Soția lui Vasile Iurașcu s-a prăpădit în anul 1834 într-un accident stupid, descris chiar de soț : „ În anul 1834 Noiembrie în 27 zile marți la 7 ciasuri s-au prăvălit trăsura și din acea struncinare la opt ciasuri din ziua aceea și-au dat și sufletul soția me Parascheva cu care am viețuit peste 30 de ani.” Căpitanul Matei Eminovici povestea despre mama sa : „Avea pretenții de nobleță față de tata, zicând că Iurăsceștii, străbunii ei, au fost boieri de I-îia ordine. Tata n-o contrazicea, decât îi obiecta că, la drept vorbind, mai nobil a fost Donțu decât Iurăsceștii” Obârșea răzășească veche se fixase adânc în conștiința poetului și chiar în preajma tulburărilor psihice din vara anului 1883 reapar într-un proiect de epitaf pentru Raluca :„ În acest morment odihnesc/ remeșițele repausatei/ șerbei lui Dumnezeu/Ralu Iura / fiica Stolnicului/Vasile Iura/ Boier de neam din Moldova/ din timpul lui/ Alexandru Mușat/ cel bun/ soția lui/ George cavaler de Eminovici/ castelan ereditar/ al regnului Poloniei”
Frații și surorile Ralucăi au avut soarta pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu. Maria (Marghioala) s-a căsătorit cu stolnicul Mihalachi Mavrodin, având pământuri la Mihăileni, Popeni, Fundeni, Ionășeni și Șendricei, ducându-și viața în interminabile procese de încălcare și arendă.
Al doilea copil al lui Iurașcu a fost Iordachi, „năzdrăvan mare și cam plesnit cu leoca”, din care cauză tatăl ceru sihăstriei Secului recluziunea fiului în această mânăstire, drept care fu arestat și condus pentru pocăință la Secu. A fost căsătorit și a murit de holeră.
Costache, al treilea fiu, a intrat în monahism cu numele de Calinic. Calinic era dedat „patimii bahice în chilia lui”, cam arțăgos, misogin și neîngrijit.
A patra fiică a fost Fevronia, femeie plină de ciudățenii, se călugărise la Agafton, poreclită „Iurăscioaia cea nebună” Venea deseori pe la Ipotești, îl iubia mult pe Eminescu care o vizita când era copil, dar și mai târziu. De altfel la o șezătoare de tors lână în casa ei poetul a auzit povestea lui Călin din gura maicii Zenaida, pe care a prelucrat-o în „Călin Nebunul” și „Călin (file din poveste) ”
A cincea fiică a lui Iurașcu a fost Safta, căsătorită cu un băcăoan. Spre bătrânețe a îmbrăcat și ea haina monahală, la Agaton, lângă Fevronia.
Al șaptelea copil, Iachifit, ca laic, Iancu, „ se deda libațiilor, consumând vinațul podgoriei ce stăpânea în jurul mânăstirii Socola, unde fusese hirotonisit arhimandrit, deși nu credea în preoție.” Arendase pământ cu junimistul Mandrea și iubea vânătoarea, fuma mult, își luase și țiitoare, dezaprobat de surori, pleca prin pădure și venea cu vânat.
Olimpiada, a opta fiică, s-a călugărit la schitul Orășeni, apoi a trecut la Agafton, ajungând stareță.
Sofia, a noua fiică, călugărită și ea la Agafton în rând cu surorile mai mari a fost maică lucrătoare și donatoare la Agafton.
În 1814, surorile mamei lui Eminescu, Sofia, Fevronia şi Olimpiada Iuraşcu, cea care, mai apoi, avea să fie şi stareţa mănăstirii, au sosit la Agafton de la Schit Orăşeni, rămânând aici pentru tot restul vieţii. Maicile care le-au prins în viaţă au povestit apoi generaţiilor ce le-au urmat despre desele vizite pe care Mihai Eminescu le făcea mătuşilor, la Agafton, tăind de-a dreptul dinspre Ipoteşti pădurea Baisei, ca să ajungă la „mănăstirea din codri“. „Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casă. Venea foarte des la mătuşile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu“. Aici, în mănăstire, era scutul lui de protecţie. Îi plăcea, se spune, să străbată, singuratic, poienile pădurii din apropiere, să asculte sunetul clopotelor şi toaca. De altfel codrii aceştia, ai Merei, cum li se spunea în trecut, se regăsesc, vizual, în multe dintre poeziile sale“, povesteşte maica Ambrozia. „Aici, în căsuţa de lângă biserica mare, a compus «Călin, file de poveste». Cred că încă nu s-a cercetat îndeajuns legătura Eminescu – Agafton“, consideră ieromonahul Siluan Antoci, preotul Mănăstirii Agafton.
Raluca a fost al șaselea copil. Ea s-a născut în 1816 în Joldești. Știa carte de acasă, față de frații săi Iorgu, Costache și Ion care studiaseră la Cernăuți, fapt ce va influența familia ca toți feciorii Ralucăi să fie școliți în același oraș. Raluca a fost dotată la căsătorie cu o dietă consistentă, fapt ce a dat bază monetară lui Eminovoci ca el să-și construiască o imaginară bogăție care nu se va realiza niciodată, trecând pământul și galbenii prin tot soiul de tranzacții în care pierde banii și e privat de pământ, casă și de alte bunuri. La 21 septembrie 1873 ea trăia sfâșietoarea tragedie de a-l vedea pe Iorgu (Gheorghe), al treilea fecior, venit în concediul de vară la Ipotești prăbușindu-se. Ofițerul care studiase în Prusia și făcuse parte dintr-o delegație militară la Berlin prin 1868-1869, se sinucide cu revolverul. Familia a lansat zvonul că a căzut de pe cal și s-ar fi sfârșit de ftizie. La 1864 Raluca era văzută cu testemel pe cap, purtând o rochie moldovenească largă. Ea călătoarea des la Cernăuți cu daruri pentru Aglaia și era îngrijorată pentru Aglaia și Henrieta care se îmbolnăviseră de tifos. La toate acestea se adaugă necazul cu Șerban, de la care nu mai avea știri, care murise la Viena. Mihai își informa tatăl la Botoșani despre moartea fratelui cu rugămintea de a nu-i provoca mamei „o superare cumplită.”
Sfredelită de griji, trupul Ralucăi cedează în fața nenumăratelor necazuri în anul 1876. Avea insomnii atroce și rebele, îngrijorată de dezastrul familiei. Cu un soț ruinat materialicește, cu odraslele morți de mici, sinucigași, inadaptabili, risipiți în cele patru vânturi, cu fetele bolnăvicioase, Raluca s-a îmbolnăvit grav, măcinată de cancer. Văzându-și sfârșitul, la începutul lui iunie 1876, inspirată de soț, a chemat la Ipotești un împuternicit al Tribunalului de Botoșani, pentru a-și face testamentul care lăsa toată averea soțului. La 13 august 1876, „la ora 12 din zi” trupul ei a intrat în neființă, de față fiind căminarul, Henrieta și Nicolae. De la Cernăuți fu chemată Agalia, de la Iași, Mihai, și cadetul Matei. Mărturii târzii ni-l arată pe Eminescu cu chipul lui îndurerat la ceasul înmormântării mamei cum însuși mărturisește liric într-un poem scris pentru Veronica în acest an fatidic. Poemul se numește „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci !
„Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o
Și totuși când pe dânsa cu țărână-a coperit-o
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam : unde ești, mamă ?
Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.”
Eminescu, când venea pe acasă, se ducea la movila de pământ din cimitirul Ipoteștilor, la bisericuța lor, și stătea tăcut în reculegere ore în șir, privind prelung, meditativ, parcă, umbra din care pornise și căreia îi păstra o statornică mare recunoștință.
În noaptea de început a anului 1880 amintirea îl colindă în decorul mormântului de la Ipotești, copleșit de salcâmi, presimțindu-și propria prăbușire :
„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu măchemi ;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt…
Apropiații poetului vorbesc despre un adevărat cult al poetului față de mama sa. Caragiale „În Nirvana” ne povestește : „L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăiește. Mama murise, dar, după aerul posomărât cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legau niște amintiri mai crude ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar și neplăcute.”
Slavici la fel relatează : „Cu înduioșare numai de mama lui l-am auzit vorbind”
Mite Kremnitz, de asemenea, în discuțiile ei cu poetul îl provoca să vorbească despre familie :„ Încercam câte odată să-l aduc a-mi povesti despre familia sa, dar nu se învoia ; părea o frunză desprinsă din ramura pe care o purtase, de pomul care-o hrănise…” și numai arare dăți : „îmi povestea despre mama sa, de care adesea îi era dor.”
Căminarul Eminovici râvnea la ce văzuse la boierii la care slujise și voia ca asemenea condiții să le creeze și băieților și fetelor lui. Om sever, voia ca feciorii lui să iasă oameni adevărați, urmărindu-i și pedepsindu-i necruțător atunci când fugeau de la școli sau aveau rezultate slabe la învățătură.
Pedepsele lui luau adesea forme aspre, îi dezbrăca de haine, îi lega de pat, îi pedepsea cu hrana, cu biciul și mai ales cu violențe verbale. Adesea intervenea Raluca luându-le apărarea. Atunci toate răutățile se vărsau asupra femeii.
Viața lui Eminescu nu poate să facă abstracție de înaintașii familiei pe linie maternă și chiar paternă. Bunicul lui din partea tatălui fusese cântăreț de biserică. Ereditatea și mediul sunt cei doi factori care pun bazele dezvoltării unei personalități. La Eminescu ereditatea pe linie maternă a fost cea care i-a trasat personalitatea. El și-a petrecut copilăria pe lângă biserică. Maică-sa, nefiind biserică în Ipotești, construiește propria biserică în curtea casei, biserică ce dăinuiește și astăzi. Religiozitatea bunicului Iurașcu, a copiilor lui cu trei femei care au îmbrăcat haina monahală, a băieților care se dedau la „patimi bahice”, sau erau „plesniți cu leoca” închiși în ei și singuratici, au influențat și viața poetului. Copil fiind, Eminescu își petrecea o mare parte din timp la bunicii din partea mamei, la Joldești, adus de Raluca, sau la mătușile lui de la Agafton. Aici și-a format primele noțiunoi despre viață, aici a pus ochii pe Biblie, aici a urmărit purtările mătușilor și ale unchilor și a încercat să-i imite atât în cele bune cât și în cele rele. Acum îndrăgește natura, creația populară, cimiliturile și proverbele , acum prinde gustul singurătății și tot acum prinde gustul băuturii și al fumatului. La 14 ani Eminescu bea vârtos vin și se-apucase de fumat. Cu o inteligență ieșită din comun care semăna cu a unchilor și a mătușelor din partea mamei, el era conștient încă de mic de faptul că viața lui va fi pusă sub semnul îndoielii. Eminescu era un om religios, educat încă de mic de Raluca în frica de Dumnezeu. Prietenul său Slavici povestește că „ Eu crescusem în biserică ; iară el (Eminescu) cunoștea, la vârsta de 20 de ani, nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru și Buddha ; și punea religiozitatea, orișicare ar fi ea, mai presus de toate.” Această exigență a divinului, care este o căutare de adevăruri și valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra întregii sale opere. ”Și de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios” (Rosa Del Conte) De altfel Eminescu va duce mereu dorul unei religiozități de ton și gust patriarhal prin filonul tradiției familiare și populare. El cunoștea Biblia aproape pe de rost și în limbajul lui era simbolul cel mai solemn al Cărții, întrucât are pecetea tradiției, străbătând veacurile cu adevăruri de necontestat. Așa se face că în poezia lui întânlim multe poezii religioase. De altfel și boala lui care l-a obsedat toată viața, vine tot pe linie maternă. El se considera un nefericit, un neadaptat care ducea mai departe blestemul bunicilor și străbunicilor, revărsându-se asupra familiei și al lui.
Ion Ionescu-Bucovu