„De la cenzura ca formă de libertate, la
libertatea ca formă de cenzură”… prin acest titlu de conferinţă a făcut
Ana Blandiana pe toată lumea curioasă de discursul ei şi de mărturiile
pe care avea să le spună.
Cea mai cunoscută poetă încă în viaţă din
România, Ana Blandiana, a fost invitată la deschiderea celei de-a zecea
ediţii a Simpozionului Naţional de Jurnalism de la Facultatea de
Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, care avea ca
subiect „Cenzura în România – ieri şi azi”, în cadrul căreia aceasta a
ţinut un discurs, a făcut dezvăluiri din viaţa sa, a vorbit despre cum a
fost cenzurată de trei ori în perioada ceauşistă, iar apoi a avut loc
lansarea a două cărţi.
Ana Blandiana s-a dus la pupitru şi, cu
un tremur în glas, a început să povestească despre ce a însemnat şi
continuă să însemne cenzura: „Cenzura e ca o ceață care se strânge în
jurul tău și, în cazurile cele mai grave, îngheață și te sufocă”.
Poeta, cu glasul ei blând, îşi retrăia
fiecare amintire pe care o povestea şi emoţiile o năpădeau în orice
moment. Prima dată, Ana Blandiana a fost cenzurată la numai 16 ani. Avea
două publicări, dar, din cauză că tatăl ei, era închis, ea a fost
interzisă pentru 4 ani, timp în care nu a putut nici să intre la
facultate. În schimb, nimeni nu şi-a dat seama că au făcut-o cunoscută
tocmai prin faptul că au interzis-o.
Cenzura, care la început a fost de forma
ideatică, s-a transformat într-una economică, iar astfel, o carte care
avea 300 de pagini în limba română, în clipa în care s-a tradus în limba
germană s-a transformat în 520 de pagini; şi, pe motiv ca editura nu
poate scoate profit pe o carte cu mai mult de 300 de pagini, a fost pur
şi simplu „tăiată ca un salam”.
Cu toate că a fost cenzurată de trei ori
în perioada ceauşistă pe motive absurde, după 1989, Ana Blandiana a
realizat că importanţa cuvântului a scăzut, deoarece poţi să spui orice,
oricând, oricui, eşti aflat şi comentat, nu ai nevoie de subtilităţi.
„Acum poţi scrie romane şi tot nu eşti ascultat”.
După tot acest discurs care a tăiat ascultătorilor răsuflarea, a urmat lansarea celor două cărţi: Cele patru anotimpuri/Proiecte din trecut, o carte reaparută acum la Biblioteca pentru toţi şi Patria mea A4, de la editura Humanitas.
Cele patru anotimpuri,
prezentată de prietenul din adolescenţă al autoarei, Ion Pop, a apărut
în 1977 şi este o carte de proză fantastică. Cu toate că au trecut 30 de
ani de la lansarea ei, Ion Pop susţine că este o carte cu putere care
pare foarte actuală, însă, pe timp de dictatură, poate fi şocantă. Este
şocantă prin ieşirea din realitate, prin faptul că normalul domină
foarte mult timp, iar trecerea se produce brusc. „Are o marcă afectivă
puternică, dar apoi trece la planul poetic, fantastic, legat foarte tare
de lumea lăuntrică”, a mai adăugat acesta.
Irina Petraş, şefa Uniunii Scriitorilor din Cluj, cum îi spunea Ana Blandiana, a prezentat cartea nou apărută, Patria mea A4,
însă a început cu o nostalgie legată de cele spuse înainte de autoare.
„Lumea are zeci de mii de nuanţe de gri. Ce se întâmplă între oameni se
poate numi miracol, se poate numi simplu, viaţă, dar se poate numi şi…
cenzură.”
„Libertatea cuvântului a început să scadă
însemnătatea cuvântului”, a susţinut şi Irina Petraş. În clipa în care
s-a dat dreptul de a spune orice, de a susţine orice, cuvântul a
renunţat la mister, la ambiguitate, la subtilitate, la umbre… „Umbrele
erau o zonă obscură pe care nu o putea vedea puterea, era zona dintre
cititor şi scriitor. Acum suntem liberi, nimic nu mai trebuie cântărit
înainte de a fi aruncat pe piaţă, se pot spune lucruri neadevărate,
murdare şi infecte, în timp ce toată lumea înjură, nu mai poţi atrage
atenţia lumii. Cuvintele au devenit prostituate.”
 |
 |
Revenind la cartea autoarei, Irina Petraş
explică întoarcerea Anei la poezia patriotică, explică faptul că
apartenenţa la un loc nu ţi-o alegi, că e un loc psihic şi moral, nu
unul geografic, iar dacă ţi-o asumi gândind-o, nu este o ruşine. La fel
cum şi-a asumat-o şi Ana Blandiana, cu toate obstacolele întâlnite.
Irina Petraş o consideră pe Blandiana o
poetă de profunzime şi simplitate care nu uita să surâdă niciodată, care
poate să vorbească de nelinişte cu o „seninătate molipsitoare”, care
meditează prin poezie, care încearcă să devină prin poemele sale şi asta
o face „mare”: „… eu continui să înaintez/ Pe nisipul umezit de
moarte,/ Vie şi mândră/ Că pot împinge hotarul,/ Sau poate trecându-l
puţin,/ Fără să ştiu.”
După încheierea acestei sesiuni, cu toate
că era deja târziu, lumea i-a cerut să citească o poezie şi încă o
poezie… apoi, toţi s-au adunat în faţa Anei Blandiana, să facă poze, să
primească autografe, iar autoarea, cu multă răbdare, a avut un surâs şi o
dedicaţie pentru fiecare.
Alice Mogojan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu