Rodica Cernea

Rodica Cernea



S-a născut la 11 august 1953. Este absolventă a Facultăţii de Mecanică, secţia Construcţii Nave Galaţi – inginer, și lector la Centrul de instruire Damen Shipyard din Galați.
Este secretar general de redacție și redactor principal tehnoredactare la revista de cultură universală ”Sfera Ionică”. Deasemenea, redactor principal tehnoredactare la revista de cultură universală ”Regatul Cuvântului”.




Activitate literară:



- antologie de poezie română de azi – Dr. Artur Silvestri;
- debut – volumul colectiv Universul Prieteniei “Toamna” – Iași 2008;
- volumul de versuri “Ferestre în timp” – Galați 2009;
- antologia de versuri “Arta de a fi” – Galati 2010;
- volumul de versuri “O pleoapă pestelumea mea” – Târgovoşte 2011;
- antologie de literatură pentru copii “Cartea mea de ghicitori” vol. I şi II – Adjud 2012;
- antologia de versuri “Poeme haihui” – Târgovoşte 2012; Cluj-Napoca 2012;
- volumul de versuri “Chemarea timpului” – Roman 2013;
- în lucru “Promisiunea” – proza;



Este membră a mai multor cenacluri literare şi colaborator la diverse reviste din ţară dar şi de peste hotare:



- membru al cenaclului literar “Poesis Moldaviae” – Vaslui;
- membru al cenaclului literar “DIROBENELU” – Benelux;
- conducător al cenaclului ”Ferestre în timp” – Galaţi;
- colaborator la revista “Ecouri literare” – Vaslui;
- colaborator la revista “Belgianul” – Belgia;
- colaborator la revista “Sfera eonină”, revistă editată sub egida Ligii Scriitorilor Români;
- colaborator la revista “Regatul cuvântului”, revistă editată sub egida Ligii Scriitorilor Români;
- colaborator la revista “Nomen Artis” Bucureşti.



Domnul Constantin P.Popescu scrie la un moment dat despre Rodica Cernea că ”nu-și coboară pleoapa peste o lume interioară, ci se ridică spre cititor, dezvăluind o sumă de sentimente şi stări omeneşti exprimate poetic: Iubesc lumina, marea, munţii,/şi-n vârf vreau să ajung,/iubesc şi oamenii,/doar lor le cânt cuvânt!//Gândurile-mi aripi să vă fie/şi, de veţi coborî,/să vă scăldaţi doar… în poezie!/ (pag.4 din volumul O pleoapă pesta lumea mea, Cititorilor mei). Urmează un strigăt de revoltă asupra stării lumii actuale şi a românilor, un îndemn la preţuirea nemuritorului şi nepreţuitului adevăr în momente când minciuna tinde să devină un mod de viaţă: Jefuitori de ţară e tagma voastră slută,/putere nu mai are pe sfânt ca să-l corupă./Trezitu-s-a românul, sătul e de minciună,/e timpul ca puterea minciunii să apună!/ (pag. 6, Adevăr sau eroare?).”
Tot el spune despre Rodicăi Cernea că este ”un glas ce se exprimă cu dezinvoltură în stilul clasic al poeziei cu rimă, preţuit din ce în ce mai puțin în vremurile recente”.

Poezii



Să fiu poet





Lumina se cerne prin unde de apă
în picuri grele de ploi şi prin noi,
zălog de uitare durerea tot sapă
şi-un mugur de viaţă naştem din ploi!



Străpunge uitarea în ziua ce piere,
deschide-o uşă gândului bun,
prin ploaie alerg cu mine de mână
sub grindină şi tunet nebun!



Cu glasul dogit acoperă-mi vântul
şi-n palma ta aş vrea să tot stau,
când luna îmi răpeşte cuvântul
muzei, o poezie în dar eu îi dau!



Mă-nveţi să ard pe altare de vise
şi roua de pe flori să o beau,
dar mă strecor în vise neânvinse
şi-o flacără din soare pot să iau!



Cu secerea lunii cea nouă,
voi secera-nserările şi lumea ta
şi-n snopi de vise cu mâinile-amândouă,
voi aduna tăcerea, de pe glia mea!



Tristeţea lumii e atât de mare
încât, o uşa să-i deschid aş vrea,
în oaza mea, eu îi arăt cărare
dar, fericirea fuge, nu vrea să stea!



Să fiu poet, în nesperate cânturi
mă spulber şi-s mereu flămând,
de flacăra iubirii şi de gânduri
mă reculeg apoi, în tristu-mi cânt!



Învăţ a iubi



Asemeni algelor în mările sudice,
dorul meu pluteşte-n noapte.
Are el oare putere să străbată iluzia
şi să înveţe a iubi?



Pas temător se adună-ntr-o stea,
curgând în lumina blândă a-nserării!
Între un fir de nisip şi un val,
iubirea mea e străină de orice poveste!



Ea nu judecă ci iubeşte,
iubire nebună-nsetată de zori,
de cuvinte, de muguri ori ploi!



Memoria nu uită forma trupului tău,
o modelează-n tăcerile strivite,
încolăcindu-se pe coapsa amforă
care mai păstrează sămânţa de om!



Zi de zi trupul meu învaţă a iubi,
învaţă mânia, izbânda, sărutul,
învaţă să culeagă nu mărul păcat,
ci lava iubire a vulcanului pământ!



În vocea mea ce pipăie depărtările lumii,
veşnicia îşi găseşte potecă
şi mă străbate, eu, drumul neumblat!



Eugenia Enescu

Nevoia de cultură autentică

Nevoia de cultură autentică

”De-l muncește dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.” – Vasile Alecsandri
Nu cred ca este vreun român care în viața lui să nu fi scris o poezie sau să nu fi fredonat o melodie. La români întâi se aud cântecele, și apoi răsare soarele, spunea N. Iorga. Acest lucru a fost și este posibil datorită firii deschise a românilor în general, și communicative în special, iar în mii de ani s-a acumulat o cultură mare. Numai ce s-a putut păstra, și este peste posibilitățile unui om într-o viață să o cunoască în întregime, darămite că producția artistică continuă permanent.
Este adevărat că prin politica inconștientă și agresivă de astăzi, cultura noastră autentică de bun simt să se fi încetinit în dezvoltare. Noi românii nici nu realizăm acest lucru. Realizează însă alții străini. De exemplu participarea noastră este în funcție de firea noastră, de mintea noastră deschisă sau mai puțin deschisă, de viața noastră mai bună sau mai puțin fericită.
Influiențele străine sau nefaste, lipsa de sustinere a statului și noile condiții economice în care doar câtiva dispun de dreptul de a fi fericiți au favorizat multe kitsch-uri și au bagatelizat cultura autentică în anumite zone, în special urbane.
La noi nici natura nu mai este favorabilă omului în măsura în care era odată. Cei mai în vârstă, care pot face comparații de sinteză și nu de caz, știu despre ce vorbesc. Aici nu este vorba numai de școala individului, ci de experiența bună de viață. Și un cioban fără carte, pașnic al munților, are mai multă cultură decât cel mai școlit individ care trăiește izolat într-o încăpere și nu iese nici la piață, darămite la o manifestare culturală. Este atât de îngust punctul acestuia de vedere, încat nu mai admite altul, și nici nu întelege să mai existe și altă viață decât aceea pe care o cunoaște el.
Până și animalele pe care noi le ținem închise cunosc, din instinct, restul naturii înconjuratoare.
Unii dintre noi ne-am pierdut chiar și unele instincte primare. De aceea este posibil să asistăm la atâtea cazuri de infracțiuni, deprinderi nefirești sau suicid.
În fine, iertați-mă că această tema este alta. Să speram că va veni și ziua când românii se vor scula în picioare, va vui din nou crângurile și satele de bucurie, vor răsuna glasurile păsărilor, vom cultiva pămâtul, vom avea din nou anotimpuri, păduri și fericire pe aceste meleaguri românesti, căci românul s-a născut poet. Da. Românul pare a fi un poet prin naștere, prin simpla sa existenţă, prin cotidianul său bine determinat, un motiv ce crează o asociere aproape perfectă între cultură, inteligenţă şi simplul mod de a trăi într-o ţară de “poeţi”.
Azi e nevoie mai mult ca oricând să promovăm valenţele pozitive ale poporului român, a frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat si cultivat la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii.
Eugenia Enescu

Dumitru Ichim, sau despre reamintirea graiului uitat

„Lumina nu-i luminã,
ci doar un grai uitat,
încetul cu încetul
chemând întru a fi.”

Aceste versuri strãvezii se gãsesc la finalul poemului Timp alb al lui Dumitru Ichim din cartea Nelogoditele tãceri/ Heshtjet e pafejura (Editura Amanda, Buc., 2013), carte ce adunã poezii din cele anterioare si prin intermediul lui Baki Ymeri trece si în albanezã, crescând ca douã flãcãri din jarul de pe aceeasi vatrã. Fie si doar soptite de preot în sfântul lãcas, ridicat de el în Kitchener, din Canada, aceste vorbe ar trece prin enoriasi si i-ar aduna ca o singurã fiintã sub cupola înaltã; fie si doar trecute pe filele unei cãrti, ele rãmân pentru poet si cititor ca o inscriptie înfloritã în piatrã, cu sclipiri de frumusete si nume.

Ce vor sã spunã primele douã versuri care încep cu o negatie si se rãstoarnã într-o afirmatie ce este la rândul ei negatie? „Lumina nu-i luminã, ci doar un grai uitat”. Dar celelalte douã care abia se aud din pricina uitãrii, „încetul cu încetul chemând întru a fi”? Observãm cum se rotesc spiralic spre acel „întru a fi”. Stim de la Constantin Noica, si ca oricare vorbitor din Carpati, functia de deschidere a acestui „întru” si de lucrare în fiintã. Dar aceastã chemare „întru a fi” cine o rosteste si cui se adreseazã? Poate graiul uitat sã vorbeascã si sã cheme? Si mai mult, pe cine priveste? Acest „a fi” se referã la om, la lume sau la graiul uitat? Sunt întrebãri iscate din nevoia de întoarcere a omului, a poeziei, la fundamente si la sine. Ele tin de cãile fiintei si de privirea si exigenta întregului.

Reluãm si desfacem strofa în douã pãrti: primele douã versuri sunt o afirmatie; celelalte, o functie; primele deschid o perspectivã onticã, celelalte se încarcã de o sarcinã onticã. Primele se strâng în identitatea dintre negatia „Lumina nu-i luminã” si afirmatia ce cuprinde în sine negatia proprie: „ci doar un grai uitat”. Prin aceasta, contradictia din al doilea termen se întrevede si în primul: ca „grai uitat” lumina este si, ca grai auzibil, nu este. Ceea ce presupune cã este o luminã naturalã, vizibilã si o alta nenaturalã, invizibilã si nefireascã; o luminã a manifestãrilor lumii si o alta ca „ratiuni divine”, cum s-a zis, ce se aflã ca temei al acestor manifestãri. Sã citãm din pãrintele Dumitru Stãniloae, ale cãrui cursuri de doctorat, la catedra de Teologie Dogmaticã Ortodoxã a Institutului teologic din Bucuresti, Dumitru Ichim le-a urmat: „Lucrurile sunt chipurile create ale ratiunilor divine plasticizate (…). În starea lor plasticizatã se reflectã sensul, puterea si viata ratiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin.” (Pr. prof. dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. 2, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1978, p. 7-8, s. n.). Deci este firesc ca, mai întâi, lucrurile plasticizate, lumea ce ne cade sub simturi, preotul-poet sã o vadã ca strãbãtutã de o luminã manifestatã, care în esentã nu este altceva decât o culoare, albul în care sunt strânse ghem culorile. Ca atare, se întelege de unde decurge aceastã afirmatie. ”Universul e o culoare/ la fel ca si mãrul si spinul.// Timpul e iarãsi culoare/ la fel ca si dorul si frica.” La care se adaugã, în al doilea rând, sarcina omului, misiunea de a se înscrie pe calea reîntoarcerii, a purtãrii luminii manifestate, desfãcutã în culori sau strânsã într-una, spre acele „ratiuni divine” aflate în unitate în Logosul divin. „Mã duc la izvor/ cu toate culorile mele – / murmurãtoarele în sipotul-cuvânt/ de-a albul spre alb spre mai foc.” (Culoare, s. n.). Nu este vorba de culoare ca fiind o perceptie subiectivã sau o „calitate secundarã” a obiectelor, asa cum o distingea prin zorii empirici John Locke, ci de o deslusire a modului de a fi al luminii si de o instituire poematicã ce tine omul în legãturã cu fiinta si divinitatea. Mai degrabã zbaterea lui Goethe privind geneza culorilor ca raport între luminã si umbrã sub stringenta totalitãtii (vizibilã si în „legea contraculorii”), culorile fiind „fapte ale luminii, fapte si pãtimiri” (Cu privire la Teoria culorilor, Secolul 20, nr. 7-8-9, 1982, p. 161), vine în consonantã cu desfacerea si refacerea luminii. Poate vorba goetheanã pãtimiri ale luminii este plinã si grea de sens. Ultimele douã versuri din acelasi poem o spun. Mi-e albul culoare,/ sau frica de moarte?”.

Si omul urmeazã aceeasi desfacere pentru refacere, precum lumina, spre Logos. Cuvântul, „ratiunile divine” sunt dintr-un început si într-o miscare de fiintare în toate cele trei ipostase: Tatãl, Fiul si Sfântul Duh. Logosul divin îsi pune în sine diferenta: lumea si omul. Prin numire si facere. Fiindu-i asemenea, omul poartã în sine si diferenta. Este fãcut si din lut si din aburul ce s-a suflat peste el. Metafora Olarului si a vasului de strâns lacrimi trec din Biblie prin multe poeme ale lui Dumitru Ichim. De cele mai multe ori, implicit. Ceea ce este plasticizarea pentru lucruri este si pentru trupul omenesc, dar, prin aburul ce i s-a suflat „în nãri”, omul si diferã, este subiect uman „creat ca chip al Persoanei Logosului”. El cuprinde în sine si identitatea si diferenta, de unde chemarea de a o supune pe ultima negãrii. În cuvintele pãrintelui Dumitru Stãniloae, omul, persoana umanã „e chematã la existentã ca partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel personal, ca un chip al lui însusi, pentru a gândi si ea, în calitate de subiect, ratiunile obiective ale lucrurile împreunã cu Cuvântul dumnezeiesc, subiectul gânditor originar al lor.” (op. cit., p. 8). Pentru a se deschide vietii, omul mai este trecut si printr-un „somn adânc”, ca dintr-o coastã sã i se facã femeia. Astfel, se intrã în devenire si se deschide mortii, se alunecã în diferentã si negare urmând sã se recupereze ceea ce este de recuperat. Mai trebuie spus cã somnul acesta de la început are o functie geneticã. Nu este aici locul sã-i o descifrãm, ci doar de amintit cã Dumitru Ichim îl asazã la rãdãcina vietii si a mortii, a timpului: „Înainte de apã mi-e sete de somn,/ înainte de foc mi-e sete de somn,/ înaintea aerului am rãsuflat din somn/ pânã când somnul s-a fãcut pãmânt// în palmele Plãsmuitorului.// Mi-e sete de somn/ si as sãri peste gardul somnului mare/ dar mi-e fricã:/ ce se va întâmpla dacã nici moartea/ nu are somn deajuns/ si n-o sã mai pot adormi?” (Cersetorii somnului). În fine, aici se desface si se strânge un nod dialectic, de identitãti si diferente, de repetare a celor din planul divinitãtii în planul omenesc. De nastere a dramei si de manifestare a iubirii divine. Datoritã alunecãrii omului tot mai mult în lumea manifestatã, a uitãrii identitãtii sale cu Cuvântul (acesta rãmânând un „grai uitat”), se cautã recuperarea omului. Din prea multã iubire a Divinitãtii. Si se „instituie” termenul mijlocitor, adicã Iisus. Tatãl îsi dã pe unicul Fiu pentru a fi om, cu tot ce presupune aceasta, de trecere cu moarte pre moarte cãlcând, spre a-i arãta omului Calea, Adevãrul si Viata. Calea mântuitoare a Învierii. Un model pentru recuperare, un model al Jertfei! Cele douã „tãceri”, a Divinitãtii si a omului, „nelogodite”, cum zice si titlul cãrtii, sunt aduse în logodnã si, prin înscrierea omului pe calea jertfei, în nuntire. De aceea Iisus este numit si Mire. Astfel se lumineazã traseul liturgic al devenirii Divinitãtii si mântuirii omului.

Cine se supune acestui traseu vede identitãti si diferente pe orice treaptã de pãsire, în sine si în lume, la orice nivel ontic al fiintei, si cautã sã le împlineascã, sã le depãseascã. Dumitru Ichim o stie si încearcã sã le cunoascã, sã le instituie poematic. În sprijin aduce harul si pãmântul roditor pentru unele „seminte” din textele sacre, dar si fapta. Îl ajutã Biblia de pe masa din altarul bisericii. Cu învãtãturile ei, cu pildele lui Iisus si descifrãrile lui Pavel. Mai întâi, lumea manifestatã se vede în transparentã: cu spatiul, timpul si cauzalitatea având o „fatã” imanentã si alta transcendentã. Timpul, pe de o parte, apartine lumii si este „geamãn” cu omul, pe de alta, îi înseamnã traseul liturgic cu „pietre” albe si-i este negeamãn si alb. „Grâne de foc si constelatiile noptii/ sunt gata sã mã nascã,/ dar nu mi-e geamãna orã/ a luminii/ trezitã încã în bobul de mustar.” (Timp geamãn, s.n.). Dar nu s-ar vedea astfel, dacã nici omul n-ar fi prins în despãrtire: suflet si trup. Toate ale lumii îi sunt, în primã instantã, gemene („Când ramul tãu ca visul e,/ ce-ti amintesti caisule,/ tu gemãnarea mea din început?”, Metempsihozã, s. n.), ca apoi sã-i fie diferite, negeamene. Iatã coordonatele spatio-temporale ale miscãrii de desfacere a sufletului de trup, de cele ce nu-s: „Când noaptea-i peste lucruri/ si vrea sã intre-n mine/ îi las ce nu-s/ mutând din spatiul negru, ca la sah,/ un mugure în timpul sfânt si alb.” (Timp alb, s. n.). Spatiul, datoritã zbaterii sufletului, este si el alb; dar sub povara dramei omenesti se strânge si devine apãsãtor, opac: „tavanul mut” asteaptã nevzuta mânã sã scrie: „mene, mene techel upfarsin” (Precum tavanul mut al scrisului de înger). Cauzalitatea se sprijinã în cele neimanente, cu o vorbã a poetului, pe „toiagul de cearã” al omului, al topirii si al flãcãrii acestuia. Se trãieste acut sentimentul de „închidere” în trup si de „deschidere, de iesire în cele proprii, ale luminii. De aceea, tot universul poematic al lui Dumitru Ichim se umple de alb, pânã si soaptele sunt albe, dalbe, toate cerând „a doua înflorire”. Se vãd în expunere determinante ale lumii si omului ca fiind aceleasi si neaceleasi, de început, de zbatere si mântuire: „Bãtrâna torcând,/ pe tãrmul celor trei zile/ de sub ziuã, îsi rãsuci fusul/ si cu amurg îmi grãi:// «Soarele si-a cunoscut apusul,/ dar tu pe cine cauti?/ Pari un strãin si tânãr. Pe-aici cei dusi se duc/ spre tot ce nu-i a nu-i.»” (Marea din ziua întâi, s. n.). Pe acest traseu omul pare „un strãin si tânãr”, adicã sufletul este ceva strãin în temnita imanentei, si tânãr spre cele ce sunt ale Logosului. Cât de aproape rimeazã cu celebrul vers „Ceva strãin este sufletul pe acest pãmânt” al lui Trakl, din poemul Primãvara sufletului, minunat descifrat de Heidegger! Dar sã subliniem ce este de subliniat: Dumitru Ichim reuseste prin dubla negare, „tot ce nu-i a nu-i”, sã dea afirmarea celor ce sunt, adicã a Celui ce a spus din mijlocul rugului aprins sau din înclestarea cu Iacob: EU SUNT CEL CE SUNT. Si mai reuseste sã vadã chiar în aceastã Identitate Supremã „tâlcul greu” al recuperãrii si mântuirii omului prin Marea Dramã si Jertfã a Fiului. Cum se deschide si se închide fãrã închidere acest inel divin! Dar sã reauzim, odatã cu preotul-poet, Vocea: „– Descaltã-te,/ se auzi din rugul de foc nemistuit;/ e preînchipuire, de vrei semn –/ a descãltãrii de grãunt!/ Nu întreba de tâlcul greu!/ Pe-aceleasi urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrãtisându-te descult!” (Rugul aprins). Cât de simplu se desluseste legea dialecticii si a mântuirii în aceastã întoarcere de pe cruce a Fiului cãtre om spre a-l îmbrãtisa „descult”, dupã „descãltarea de grãunt”! În alte locuri, aceasta este numitã „a doua înflorire”.

De aceea, nici o suferintã nu e prea mare sub lumina crucii! Durerea pricinuitã de moartea sotiei îi naste seria de „poeme pentru Flory” (Nu stiu dacã mai era cer, Floare mortii, Aniversarea puntii albe, Am uitat sã te întreb, Epiclezã s. a.), însã aceastã durere „se stinge” usor si lãcrimarea se sterge ortodox în lumina credintei. Dumitru Ichim nu se „ceartã” cu moartea precum catolicul Johannes Tepl la pierderea prea frumoasei sotii Margareta, în celebrul text cu numele „dat”, Plugarul si Moartea, si nici nu si-o închipuie tânjind dupã vreo amintere pãmânteascã, precum Lisie din poeziile „dezgropate” ale lui Dante Gabriel Rossetti. El doar îi „aude” spovedania, prea grea de sensuri mântuitoare („Am sãvârsit pãcatul cel de moarte,/ dar nu îndeajuns ca sã fiu moartã;/ sã facem pace si mã iartã,/ iar jurãmântul meu de adevãr/ fie-mi fãclia;/ n-am rezistat ispitei/ de a musca din mãr/ sã vãd mãcar o datã-n viatã/ cum ar putea sã guste/ vesnicia.”, Spovedania lui Flory) si se „proiecteazã” într-o viziune la Cina cea de Tainã, între „pescarii alesi”, îndrãznind sã cerseascã lui Iisus „o fãrãmãturã” din pâinea frântã si pentru „flãmânda si sãrãcuta de afarã” (Epiclezã).

Si încã mai dinapoi, din miezul genetic al omului, acesta este înscris pe trasul liturgic – oricât s-ar rãtãci în uitare – si este chemat sã repete Marea Dramã si Jertfã a Fiului. În pofida celor ale humei, el poate sã strige din tot sufletul: „Cred, Doamne, ajutã necredintei mele!”. Si preotul-poet o transmite enoriasilor-cititori: „- Crezi tu?/ – Cred, Doamne, ajutã necredintei mele/ si dacã poti,/ sã nu mã mai pândeascã/ nici iarba si nici steaua, / chiar peste florile de gheatã/ ce vor sã Te cunoascã,/ trage la noapte, când mã rog,/ ca pe-un amin – perdeaua.” (Ajutã necredintei mele, s. n.). Este piatra de temei a poeziei lui Dumitru Ichim.

Pe aceastã „piatrã” lucreazã poematicul si imaginatia poetului. Sensuri biblice si pilde ale lui Iisus se vãd prin materia poeticã precum pietrele albe prin apele prea repezi ale unui râu de munte. Ele îi rãsar în fatã „întâmplãtor” gratie uimirii, si neîntâmplãtor datoritã credintei. Creatia îsi lasã mai peste tot sã se vadã „clipiri” din „ratiunile divine”, noi le zicem epifanii ale Creatorului. Dumitru Ichim „se trezeste” cu unele în fatã, prin cultura religioasã si prin deschiderea poematicã. El se foloseste de „plasa” lor, ca pescar în slujba Cuvântului. Nu se sprijinã pe virtutile metaforei, pentru o trecere dincolo, cum s-a zis – , ci pe cele ale simbolului, care înseamnã o trecere dincoace. Pe ambele trasee, fireste, se atinge manifestarea de cele ce sunt, dar pe aceastã din urmã cale strãlucirea poate sã fie mai puternicã. Si nu de putine ori, uluitor de periculoasã. Cumplitã, pentru cel ce se apropie „încãltat”. Dar fãrã sã le urmãrim, sã spunem repede cã Dumitru Ichim îmbuneazã din aceste simboluri, „pilde”, si le trece în poezie, metaforic zis, doar atingându-le cu o aripã. Executã o „bresã”, spre lumina nefireascã, nu în ele, ci cu ele, cu lumina lor, în lumea manifestatã. De pildã, constitutia teandricã a bisericii se alege sub un vãl al manifestãrii: „Doar privirea de copil dã/ pãpãdiei semuire/ împãrãtiei Tale./ Descultã si sãracã/ e poate singura ta pildã/ despre/ a doua înflorire.// Cum trupul Tãu/ ne va cuprinde pe toti/ în aceeasi bisericã?// Doar privirea de copil dã/ pãpãdiei semuire/ prin neînteleasa pildã/ despre a doua înflorire – / îmbrãtisarea sfericã.” (Apocatastazã, s. n.). În ochii copiilor se oglindeste Dumnezeu, s-a spus, dar, iatã, si lumina teandricã a bisericii. Sau invers, face cu ele o „bresã” în lumea nemanifestatã, a „graiului uitat”, a Logosului divin. Pilda celor zece fecioare, în care cele cinci nechibzuite, fãrã untdelemn pentru candele, rãmân în afara usii când vine Mirele, se deschide printr-un adaos mijlocitor si sofianic: „Cinci erau nebune./ Cinci întelepte.// Dar cea de-a unsprezecea -/ Fecioara -/ se ruga Mirelui pentru toate zicând:/ Si ierbii/ si crinului/ si lunii/ si stelelor/ si soarelui fã-le un semn/ din inima mea pentru Tine/ ca sã le torn în candeli untdelemn!” (A unsprezecea orã, s. n.).

În fine, se poate conchide cã poetul-preot, Dumitru Ichim, îsi sprijinã creatia poeticã pe texte biblice, despre diferenta din miezul Divinitãtii si pe cea „derivatã” din sânul omului, si cã are privirea fixatã înduiosãtor pe termenul mijlocit si mijlocitor, adicã pe chipul prea omenesc si divin al lui Iisus. Uitarea „graiului” este doar o încercare a devenirii mântuitoare. De aceea, smerit, Dumitru Ichim împrãstie câteva seminte pentru roadã, spunând, aproape în soaptã, cã una dintre acestea este chiar fãptura omeneascã. Sãmânta de pret care trebuie sã încolteascã din moarte, sã creascã prin moarte si sã înfloreascã peste moarte. Ca rodul sã-i ajungã în cer. Precum Iisus.

(Despre fapta sa, este de ajuns sã amintim cã Dumitru Ichim s-a nãscut cu un ceas înaintea Sãrbãtoririi Adormirii Maicii Domnului, în 1944, la Dãrmãnesti – Bacãu, luînd numele si prenumele tatãlui sãu, cântãret al bisericii de acolo, cã a trecut prin Seminarii teologice din tarã si strãinãtate, cã si-a dat doctoratul cu teza The Orthodox Liturgy and the World si a ajuns, în cele din urmã, preot la Parohia „Sf. Ioan Botezãtorul” din Kitchener, Canada. (S-a cãsãtorit cu Florica Batu, poetã de sânge aromân, tatãl ei aromân originar din Albania.). Mai mult, cã efortul sãu teologic si de aplecare apostolicã si-a adãugat izbânda zidirii unei noi biserici, sfintitã pe 14 august 1994, exact când el si-a rotunjit cinci decenii de viatã. Copil, primeste darurile botezului în biserica din Dãrmãnesti si ca preot le „ofere” copiilor si românilor din Canada. Simbolic traseu, subliniat si de titlul tezei de doctorat si de hramul bisericii!)
Dumitru Velea

Moştenirea furată a lui Octavian Paler

La șase ani de la moartea cunoscutului scriitor, jurnalistul Ion Cristoiu vorbește despre personalitatea acestuia și despre folosirea incorectă astăzi a comentariilor sale politice

Avea 80 de ani când a murit, pe 7 mai 2007. Au trecut deatunci şase ani, şi societatea pe care a criticat-o acerb în ultimii ani de viaţă a mers mai departe. „Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta”, scria Octavian Paler. Şi lumea nu s-a oprit…

A fost un mare moralist

A fost una dintre personalităţile care au marcat ultima jumătate de secol, un „lup singuratic”, care purta cu el o mare nostalgie după umanitatea pierdută, un spirit independent care spunea despre sine: „Eu am fost toată viaţă prizonier. Propriul meu prizonier”.

„Un mare moralist”, aşa îl descrie Ion Cristoiu. La solicitarea EvZ, jurnalistul care i-a fost coleg de platou la emisiunea la care au lucrat împreună în perioada dinainte de moarte, povesteşte: „Avea geniul de a vorbi aşa cum scria. Puteai să înregistrezi intervenţiile sale şi să le publici apoi fără nicio modificare stilistică sub formă de tablete. O altă caracteristică a intervenţiilor lui consta în talentul extraordinar de moralist. M-am întrebat după 1989 cum ar fi comentat Marin Preda – pe care, înainte de a fi un mare scriitor, îl consider un mare moralist… El n-a apucat 1989, dar cred că Preda ar fi comentat în acelaşi stil. Octavian Paler nu era un comentator de politică, ci un moralist, un intelectual care observa realitatea”, a mai spus Ion Cristoiu.
Întunecat şi pesimist în ultima perioadă de viaţă, când ideea sinuciderii i-a dat adesea târcoale, chinuit frecvent de insomnii şi de o durere de cap cumplită, Octavian Paler e omul care avea puterea să scrie: „Ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă”.
Viaţă pe un peron
Despre durerile de cap cumplite îşi aminteşte şi Ion Cristoiu: „Avea groaznice dureri de cap. Şi de câte ori mă doare capul, mă gândesc că-mi spunea că atunci când o să îmbătrânesc ca el o să-mi dau şi eu seama ce înseamnă durerile de cap cumplite. Apoi am aflat că înainte de moarte durerile au încetat…”
În ciuda gândurilor sumbre, s-a agăţat de viaţă, interesat fiind, intelectual şi sufleteşte, de viaţa omului obligat să traverseze o istorie teribilă. O imagine care opreşte timpul în loc, la malul mării, pe care a iubit-o ca pe o femeie: „Plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile.”
Portret într-o oglindă spartă
Unul dintre cei mai importanţi scriitori, jurnalişti şi comentatori ai fenomenului socio-politic din România post-decembristă, Octavian Paler s-a născut 2 iulie 1926, în Lisa, un sătuc din Făgăraş. A venit apoi în Bucureşti, ca bursier al Colegiului Spiru Haret, urmând mai târziu cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi, simultan, pe cele ale Facultăţii de Drept. De-a lungul carierei a fost peste zece ani redactor-şef al cotidianului central România Liberă, până la jumătatea anilor ’80, apoi, după Revoluţie, s-a remarcat prin atitudinea puternic anticomunistă, a fost director onorific şi editorialist la România liberă şi la alte ziare importante. Printre lucrările literare cele mai importante se numără „Viaţa pe un peron”, „Scrisori imaginare”, „Viaţa ca o coridă”, „Rugaţi-vă să nu vă crească aripi”, „Don Quijote în Est” sau „Autoportret într-o oglindă spartă”. A murit pe 7 mai 2007, în urma unui atac de cord.
Cine se foloseşte azi de numele lui Paler
„Constat cu stupoare”, declară jurnalistul Ion Cristoiu (foto), „că Mihai Gâdea foloseşte în continuare intervenţiile de atunci, anti-Băsescu, ale lui Octavian Paler, ca şi cum el ar fi viu şi ca şi cum ar interveni în prezent. Cred că este incorect să folosim intervenţii ale unor personalităţi care au murit, pentru că nu ştim niciodată cum ar gândi acum. Poate că el, ca şi mine, constatând că Traian Băsescu nu mai e la fel de puternic ca atunci, şi-ar fi schimbat atitudinea, aşa cum m-am schimbat şi eu, când mi-am dat seama că mă înscriu într-o coaliţie politico-mediatică aranjată împotriva lui Traian Băsescu”, a mai spus Ion Cristoiu. „Utilizarea intervenţiilor lui de atunci fără un acord pe care el nu-l mai poate da, exploatarea unei personalităţi care a murit îmi par un act incorect. Ar fi bine ca acele intervenţii să nu mai fie folosite în bătălia prezentă, pentru că nu putem şti ce poziţie ar fi avut el, dacă ar fi trăit.”

Autor Monica Andronescu

Ileana Vulpescu, scriitoare: „Fericirea e doar un cuvânt de dicţionar“

	Scriitoarea Ileana Vulpescu vorbeste, cu cea mai apasatoare naturalete, despre copilarie, dragoste si moarte. Vorbeste despre ea.
Inchide acest arc peste timp cu o concluzie descurajanta: fericirea exista doar in dictionar. In toamna anului trecut, Ileana Vulpescu a ramas aproape singura. in luna august, fiica sa, Ioana, a fost adusa, intr-o urna, la malul Marii Negre. Avea 41 de ani. De atunci, o data la cateva zile, apa sarata a marii poarta in larg petale de flori. in septembrie, sotul sau, Romulus Vulpescu, a urmat-o pe Ioana. Ileana Vulpescu a ramas sa-si ingrijeasca singura ranile. Si a inteles cum poate iesi din convalescenta: vrea sa fie in continuare utila. Vrea sa termine minunata munca a sotului sau, vrea sa citeasca si vrea sa scrie. Vrea sa-si gaseasca, din nou, ratiunea de a trai. Si, pentru ca nu traieste din povestile acestea pe care le veti citi, Ileana Vulpescu a castigat pariul cu trecutul. Acum se lupta sa-l castige pe urmatorul. V-ati nascut la Bratovoesti, in Dolj. Cand ati plecat? Am stat la Bratovoesti, in Dolj, pana in 1939… De la 7 ani, m-am mutat la Craiova, pentru ca mama mea s-a recasatorit. Tatal meu a murit cand eu aveam 2 ani. Toata scoala am facut-o la Craiova: la scoala Primara „Regina Elisabeta“ si la Liceul „Elena Cuza“. V-a surprins faptul ca mama dumneavoastra s-a recasatorit? N-am inteles de ce pe mama o chema Marinescu, iar pe mine ma chema Nicolaescu. Pana sa ma adopte al doilea sot al mamei, eram tare nedumerita de ce pe mama o cheama intr-un fel si pe mine altfel. E drept ca nu mi-am dorit insa ca mama sa se recasatoreasca. Ii spuneam: „Ce ne lipseste la noi acasa, de ce sa plecam noi la Craiova?“. Mutarea la Craiova a fost in acelasi an cu invadarea Poloniei de catre nemti. Da, dar eu n-am inteles altceva decat ca au venit foarte multi refugiati polonezi in Craiova. Erau foarte multi, incat aveau chiar si o universitate. Au venit peste ei si nemtii, si rusii, iar cei care au putut sa fuga au fugit. Tara care i-a primit si a facut sa treaca si tezaurul lor pe aici a fost Romania. In Craiova, noi eram vecini de casa cu ministrul de Externe al Poloniei. Locuiam pe langa Parcul Bibescu, pe strada Jitianu – pana in parc erau trei minute. „Pana seara, a murit si el“ Interactionati cu refugiatii? Ce sa-nteleg eu la 7 ani? Eram in clasa I, invatam alfabetul. Eu stiam numai ca sunt niste polonezi, nu stiam nici macar de ce-au venit. Erau putine case in Craiova in care nu erau polonezi. Stiu ca erau un conte si nevasta lui, oameni batrani, care, in fiecare zi, la ora 17.00, se duceau in parc de brat. Intr-o dimineata, el a gasit-o pe ea moarta in pat. S-a imbracat frumos, s-a asezat langa ea si a murit si el pana seara. Era o legatura indestructibila intre ei, iar el simtea ca nu mai poate sa traiasca fara perechea lui. __________________________________________________________________ Ma uit la filme. Imi plac, in special, filmele despre trecut. Prefer filmele englezesti si, mai ales, ecranizari dupa carti. Sunt foarte bine facute si ma transpun intr-o alta epoca, deoarece de-a noastra sunt satula.  __________________________________________________________________ Intelegeati ca e razboi in Europa? Am aflat si eu ca e razboi. In timpul razboiului, a fost o situatie foarte grea. Se dadea paine pe cartela, facuta cu malai. S-a simtit foarte greu in special la oras. Si la tara, pentru ca barbatii erau plecati, iar bietele femei arau, semanau. Le tineau locul. In felul asta a fost perceput razboiul de copii. Vedeam cata lume e mobilizata si trimisa pe front. Despre rusi auzisem ca sunt bolsevici si ca nevestele si copiii lor sunt la comun. Dar credeti ca, daca astazi intrebati un tanar care toata ziua sta cu nasul in internet, stie mai multe lucruri? Mi-aduc aminte ca Fanus Neagu mi-a zis odata: „Uite o victorie a istoriei. M-a intrebat Anita (n.r. – fiica lui): «Stalin asta cine-a fost?»“. Spre deosebire de noi, care stiam foarte bine cine si unde e Stalin. Generatiile tinere parca nu mai invata. Daca nu invata, n-au de unde sa stie. Acasa, oamenii vorbesc despre cati bani mai au, despre ce sa mai cumpere de la piata si cam atat. Asta se discuta in familie. Poate se mai injura guvernele. Carol al II-lea, „un mafiot si un spertar“ Ileana Vulpescu, la 20 de ani  Aveati o educatie monarhista?  Despre rege auzisem in familia mea numai ca era untalhar. Un mafiot si-un spertar, asta auzeam despre Carol al II-lea. Despre Mihai I nu se vorbea cine stie ce. Era un tinerel atunci. E nascut in 1922. Mie mi-era egal regele. La 13 ani, putin imi pasa mie de regimurile politice. Toata atentia celor cu judecata cadea asupra maresalului Antonescu, el conducea tara. „Cum te cheama?“ „Generalul Antonescu“ Sotul dumneavoastra l-a cunoscut personal pe maresal. Da. S-au intalnit pe strada, pe Calea Victoriei. Antonescu era cu doi aghiotanti la distanta de el. S-a intalnit cu socrul meu, pe care-l stia. „Cum te cheama?“, l-a intrebat Antonescu pe barbatul meu. „Da’ pe tine cum te cheama?“, i-a raspuns. „Eu sunt generalul Antonescu.“ „A! Mi-a spus mie tata despre tine!“ Tatal lui ii fusese maresalului subaltern in Primul Razboi Mondial, cand Antonescu era maior de stat major. __________________________________________________________________ Nu este permis sa fii in mass-media si sa nu stii limba ta. Sunt niste greseli de gramatica, afara de cuvinte care sunt folosite total aiurea. E o molima, fereasca Dumnezeu! __________________________________________________________________ Erati o eleva buna? Da, am fost premianta. Ati venit la facultate, in Bucuresti, in 1953. Cum era orasul atunci? Nu era asa multa lume, nu stiu daca intr-o zi vedeai 20 de masini pe strada. Cand am venit eu in Bucuresti, „la coada calului“, acolo, la statuile din fata Universitatii, erau inca trasuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de plus, aveau brau bleu, iar trasurile erau foarte elegante in interior. Si, cu adevarat remarcabil, caii erau dati cu crema de ghete pe copite. Inca erau birje. Fata de ceea ce este astazi Bucurestiul, atunci era un oras patriarhal. Circulatia era foarte comoda. Noi, studentii, circulam cu tramvaiul. Pe la Universitate treceau tramvaiele 13 si 14. „Draga, noi cand ne insuram?“ In ’59, v-ati angajat la Institutul de Lingvistica. Eram repartizata la Baia Mare, ca profesoara, pentru ca terminasem Filologia. Dar, stiind ca n-am sa ma duc, toate locurile mai bune le-am lasat pentru ceilalti colegi despre care stiam precis ca se duc. S-au oferit insa mai multe locuri la Institutul de Lingvistica, pentru ca se reincepea lucrul la un dictionar al limbii romane etimologic si istoric inceput de Sextil Puscariu, dar intrerupt in timpul razboiului. Noi l-am reluat de unde-l lasase el. Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu si fiica lor, Ioana Ati fost incadrata ca lexicograf la Institut. Pentru ca nu erau posturi corespunzatoare studiilor noastre. Ar fi trebuit sa fim cercetatori, dar ne-am angajat ca documentaristi. Ne ocupam de redactarea a doua dictionare: Dictionarul Explicativ al Limbii Romane si Dictionarul Limbii Romane, continuarea dictionarului lui Puscariu. Am lucrat la amandoua pana in 1974, cand m-am pensionat pe caz de boala. Cum se scrie un dictionar Ce faceati, mai precis? Fiecarui redactor i se repartiza un numar de cuvinte. De la, pana la. Erau mii de fise pe care trebuia sa le controlam, sa fixam ce credem ca trebuie pentru fiecare cuvant si sa le confruntam cu izvoarele de unde proveneau. Ca la orice dictionar, se porneste de la un cuvant pe care trebuie sa-l definesti, caruia trebuie sa-i deosebesti sensurile si, in al doilea rand, sa ilustrezi definitia cu citate, pentru ca doar asa se poate ilustra sensul. In momentul in care te hotarasti pentru o definitie, consulti foarte multe dictionare, ca sa-ti dai seama exact cum se defineste sensul cuvantului. Consulti si dictionare de alta limba, sa vezi cum e interpretat. Defectul celor mai multe dictionare este ca nu spun tot ce s-ar putea spune la un sens. __________________________________________________________________ E un profesor cardiolog pe care-l cheama Cinteza. Toata lumea ii spune Cintéza. E „Cínteza“, domnilor. E o pasare, asa se numeste ea in limba romana. __________________________________________________________________ Povestiti-ne despre intalnirea cu sotul dumneavoastra, Romulus Vulpescu. A venit la mine si mi-a zis: „As putea sa te intreb ceva?“. M-a intrebat daca am citit Arghezi si Barbu. Pentru el, erau doua repere. Voia sa vada cu cine are de-a face: daca e una care-a citit ceva sau daca e o prostovana care habar n-are. (rade) Am corespuns exigentelor si asa s-a legat relatia noastra. Am ramas de-atunci, din 1952, pana anul trecut, la 18 septembrie 2012. Ileana si Romulus Vulpescu isi beau cafeaua la masa din camera de zi. In spatele lor se afla o oglinda memorabila  60 de ani de casnicie! Care-i secretul? Depinde cat sunt de potriviti doi oameni in conceptii, in gusturi, cata toleranta au, conteaza foarte mult principiile, felul in care reusesti sa comunici si dupa ce marea flacara a iubirii nu mai este ce-a fost. Asa cum exista prietenii care dureaza o viata, tot asa exista si casatorii care dureaza o viata. Acum, conceptia este ca, daca a trecut marea iubire, divortam. Gasim alta. E, noi am apartinut unei alte generatii. Primavara de la Praga si casele scriitorilor  E inevitabil sa treaca marea iubire? Domnule, draga, n-o sa-mi spuna nimeni ca, dupa 20 de ani, mai este ca-n prima luna cand a inceput iubirea dintre doi oameni. In 1958 v-ati casatorit. Cum ati fost ceruta? Fara vreo ceremonie, la parinti, cu bomboane, cu flori. Nici pomeneala! Mi-a zis: „Draga, noi cand ne insuram?“ „Hai sa hotaram o data.“ Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – casatoria civila. La biserica, in Duminica Tomii, prima duminica de dupa Pasti. Nu a fost o nunta ca astazi. Pe vremea mea nu se faceau casatorii fastuoase. Intamplarea face ca barbatu-meu mi-a uitat buchetul acasa. Pana sa se duca socrul meu sa-l aduca, a vazut ca erau pomii infloriti si a rupt o ramura. Ce soi de pom? Cred ca de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor. __________________________________________________________________ Votez intotdeauna din moment ce am acest drept. Daca nu-ti place niciun candidat, anuleaza-ti votul, dar arata ca ai o atitudine civica. Daca stai acasa, n-ai niciun drept sa te plangi! __________________________________________________________________ Ati primit casa abia in ’68. Am locuit pana atunci cu socrii mei. Era un apartament cu doua camere in care, daca te duceai la bucatarie, treceai prin camera lor, iar daca te duceai la baie, treceai prin camera noastra. In ’68, in contextul miscarilor din Cehoslovacia, au hotarat sa dea case tuturor scriitorilor care facusera cereri, dar n-aveau casa. Am primit pe Strada Liviu Rebreanu, la numarul 6. in fata lacului. Aveati, asadar, si vecini cu renume. Asa s-a intamplat. Noi stateam la etajul 3, iar pe aceeasi scara cu noi, la etajul 2, era Eugen Simion. Mai erau Grigore Hagiu, Constantin Toiu, Iulian Neacsu, Ioaniche Olteanu. Eram toti in acelasi bloc. „Fericirea e un cuvant de dictionar“ Ce-ati schimba la trecutul dumneavoastra? Tot. Daca tot as avea de ales, as alege altceva. Oamenii, cand vor sa faca un bilant, se gandesc doar la aspectul profesional, nu la intreaga viata. Or, niciun succes profesional nu inlocuieste nefericirile din viata unei persoane. Ideea ca sunt cunoscuta nu ma face sa ma simt cu nimic deasupra altora. Consider ca iti face Dumnezeu o favoare, asa cum iti face cand esti sanatos. Dintotdeauna am vrut sa schimb tot. Dar, oricum, nu se poate. „Du-te la psihiatru, sa te vada!“ Ati avut probleme de sanatate, motiv pentru care vi s-a recomandat sa nu faceti copii… Numai la ochi n-am avut tuberculoza! Am avut o tuberculoza pulmonara foarte grava intre 14 si 15 ani. Este o minune ca n-am murit, fiindca la forma aceea de granulie se murea. Apoi, am facut la coloana vertebrala, la stomac, la o mana, am avut tuberculoza renala. Cand i-am spus doctorului ca vreau sa fac un copil, mi-a spus: „Draga, tu esti nebuna. Du-te la un psihiatru, sa te vada!“. Am riscat foarte mult, dar am facut un copil. __________________________________________________________________ Anul 1990 a fost cel mai urat an din viata mea. Am vazut atata lume care si-a intorc cojocul pe dos, atata lume care a facut pe victima fara sa fi fost. Nu accept ca ai fost in Comitetul Central, dar spui ca ai fost victima a comunismului. __________________________________________________________________ Aveti nepoti? Nu. Fata mea a murit fara sa-mi lase nepoti. „Nu cancer, ci septicemie!“ In septembrie, dupa decesul sotului, ziarele si televiziunile spuneau ca scriitorul Romulus Vulpescu „a dus o viata la limita saraciei“. Domnule draga, oamenii isi fac pareri, dar nu te intreaba. La limita modestiei. Nu pot sa spun ca n-am avut bani de paine, dar am avut o viata echilibrata, obisnuita. Alta doamna a spus ca fata mea a murit de cancer. N-a murit de cancer, a murit de septicemie! Cum a fost pentru dumneavoastra toamna anului trecut? In momentul cand iti pierzi ratiunea de a mai exista, trebuie sa-ti faci o filosofie de viata in care sa consideri ca mai ai de ce sa traiesti. Faptul ca barbatul meu a lasat o traducere a lui François Villon fara note cred ca mi-a fost de foarte mare folos. Asa ca am inceput lucrul la aceasta traducere, pe care vreau s-o vad publicata. Am simtit ca mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu cand pierzi tot ce inseamna reper in viata ta. Spuneati ca nu v-amintiti ultima oara cand ati fost fericita. Cum se poate asa? Chiar nu-mi amintesc. Am si eu scaparile mele. Inseamna ca e demult de tot daca nu-mi aduc aminte. Cred ca fericirea e un cuvant de dictionar. Sunt momente de multumire, e o desprindere de tine, de ceilalti, dar, ca stare permanenta, asa ceva nu exista. De ce vreti sa fiti incinerata? Cred ca nimanui nu i se poate refuza dreptul de a face ce vrea cu corpul sau si dupa moarte. in plus, eu, spun drept, am oroare de viermi. Daca poti sa n-ai de-a face cu ei, de ce sa nu-i eviti? Cenusa vreau sa-mi fie aruncata in mare, de la Neptun, pentru ca e o localitate care mi-a fost mie draga. E atat de simplu. Autor: Laurentiu Ungureanu

SFÂRŞITUL POEȚILOR DRAGI- EMINESCU ȘI VERONICA MICLE – ION IONESCU-BUCOVU

SFÂRŞITUL POEȚILOR DRAGI- EMINESCU ȘI VERONICA MICLE


Masca mortuară a lui Eminescu

În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.
Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”.  Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”
Mormântul lui Eminescu

Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”

De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea  Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor.
În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar  urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Studenţi  Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului.
Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.
Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor:
T. Maiorescu……….100 lei;
Alexandru Djuvara…60 lei;
J. I. Socecu…………40 lei;
Teodor Rosetti……..60 lei;
Dr. Neagoe…………40 lei;
D. Cepescu…………20 lei;
Ioan Colţescu………20 lei;
Profesor Mândreanu 20 lei;
Dr. Mihaiu…………10 lei;
Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca i-ă plătit .        Dr. C. Felix…………20 lei
Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele Kogălniceanu !) nu a  plătit!
,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”
În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.
De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani  şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti.  Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreună-
Noi visam eternitatea în durata unei clipe”
……………………………………………
,, Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută.”
 Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte.  A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
              Să dorm pe veci”
Mormântul Veronicăi Micle


Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-ă venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede  la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii  au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul:
,,Nici cenuşa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!’
Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.
Dar din dragoste  lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea.
Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de Perpessicius, care şi-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.


 ION IONESCU-BUCOVU

“Memoriile lui Eutih” de Petru Lascău. Ironie şi viziune în portrete de iluştri epigoni

Scriitorul rus Leonid Andreev, celebrul lider al mişcării expresioniste în literatura rusă, ne-a lăsat o nuvelă intitulată “La fereastră”. Personajul acesteia împărtăşeşte cititorului impresiile sale, privind viaţa de la fereastra casei sale. Asemenea lui Andreev, Petru Lascău remarcă în cartea sa “Memoriile lui Eutih”, aspecte inedite ale existenţei pe care le-a observat de la fereastra bisericii sale. Volumul ce îi poartă semnătura ne invită să privim lucrurile dintr-o perspectivă provocatoare, autorul dovedindu-se a fi un excelent povestitor.

Eternii farisei

Cu un talent deosebit în a discerne perspectiva unui tânăr aflat într-o comunitate creştină, Petru Lascău ne propune o viziune cu totul nouă: „M-am hotărât să-mi scriu memoriile. Aşa se obişnuieşte acum. Vedeţi, oamenii ascultă la apostoli, predicatori, preoţi, evanghelişti şi ei nu sunt prea gata să te bage în seamă pe tine, unul dintre iubiţii ascultători.”

Identificându-se cu personajul Eutih, autorul de fapt, realizează o satiră foarte reuşită la adresa „eternilor farisei”. „Portretele acestea de farisei s-au născut dintr-o serie de plachete satirice pe care le-am publicat în revista Exodus şi în alte publicaţii. Ele s-au înmulţit de-a lungul anilor, pe măsură ce m-am ciocnit de un alt tip de fariseu. Portretele formează doar o mică expoziţie dintr-o galerie mai mare de farisei ai zilelor noastre. Ele au fost zugrăvite mai degrabă ca lucrările unui pictor amator decât de penelul artistului profesionist. Am adăugat, pentru a mai îndulci puţin amarul rândurilor mele, câteva caricaturi inspirate de viaţa bisericească.”

24 de tipuri de farisei

Dar de ce tocmai fariseii devin ţinta unor ironii fine, dar pătrunzătoare? Pentru că se pare că fariseii n-au dispărut odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, ca orice lucru firesc, s-au diversificat şi s-au adaptat atât de bine la cultura creştină. „Am scris această carte cu scopul precis de a-i supăra pe farisei. Regăsindu-şi chipul în aceste rânduri, ei pot continua nepăsători stilul lor de viaţă sau se pot ridica împotriva celui care i-a desconspirat sau pot decide să se schimbe.”

Cu o vioiciune a stilului ce este rezultatul unei experienţe îndelungate în ale scrisului, Petru Lascău identifică nici mai mult nici mai puţin de 24 de tipuri de farisei. Cu siguranţă că lista nu este exhaustivă, însă în orice caz, multe persoane religioase se vor regăsi în cel puţin una, ca să nu spunem mai multe categorii de farisei. Nomenclatorul de denumiri al acestor genuri de fariseism îmbracă forme deosebit de hazlii sau ironice, dar fiind de fiecare dată, la obiect. Dintre denumirile alcătuite de autor cu privire la tipologia fariseilor de pretutindeni, se remarcă următoarele: amărâtul-vesel, bun-de-gură, fosila vie, fratele-beton, hopa-Mitică, Morbus Sabaticus, sfântocul, nomadul, secătura batjocoritoare, smeritul-îngâmfat, etc.

„În căutare de apreciere şi aplauze”

Fără a discrimina alte categorii de farisei, cele 24 de tipologii amintite reuşesc să surprindă fenomenul „dublei personalităţi”, specific oamenilor ce se pretind a fi spirituali. „Isus Hristos era deranjat profund de discrepanţa dintre viaţa particulară şi cea publică a cărturarilor şi fariseilor. Aceşti oameni ajunseseră experţi în a stoarce bani pe pietatea lor şi mai ales, de la văduvele sărace şi femeile slabe de înger, care se lăsau impresionate de pioşenia feţelor lor sacerdotale. Rugăciunile lor lungi, de ochii lumii, nu erau planificate să ajungă la Dumnezeu, ci la urechea celor ce-i ascultau. Erau rugăciuni orizontale, cu scopul de câştig financiar, în căutare de apreciere şi aplauze.”

Fariseul de azi

Fariseului din secolul XXI, la fel ca şi celui din vremea când Mântuitorul Se afla printre oameni, îi lipseşte credinţa. Sau mai bine-zis, credinţa pe care o are este una formală. Iată de ce, „fariseul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează, pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează, pentru credinţa omului aflat în criză. Dar nu îndrăzneşte să se roage pentru vindecare. Dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?”

Prestigiul de fariseu înseamnă printre altele, şi cât mai multe semne exterioare ale semereniei spirituale, dreptul de a-i judeca pe alţii – cum ar fi de exemplu, vameşul – mândria, inversarea valorilor, dar şi preamărirea trecutului. Fariseul nu găseşte nimic bun în prezent, însă elogiază trecutul şi pe înaintaşi pentru că se consideră el însuşi a fi un apărător al identităţii religioase. Fariseul vrea să pară fundamentalist, dar nu este. „Fariseul de azi deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluştrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toţi sfinţii au trăit în trecut. Şi ce mari au fost aceşti sfinţi ai trecutului! Şi vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni mai suntem cu toţii!”

Copiii fariseului

Şi pentru că tot ceea ce se naşte din pisică şoarece mănâncă, urmaşii fariseului, nu neaparăt copiii săi naturali (care s-ar putea să nu mai aibă niciun fel de preocupare religioasă), ci mai ales cei spirituali, îi vor călca pe urme. Chiar dacă noua generaţie de farisei se pretinde a avea vederi largi, a aprecia noul şi a fi promotorii săi, este clar că istoria urmează să se repete şi că încă o dată, copiii vor face la fel ca părinţii.

„Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează). Copiii fariseului ne vor constui mormintele şi ne vor lăuda cărţile scrise de noi şi afurisite de tatăl lor. Vor aprecia inovaţiile şi curajul nostru de a sparge tiparele verificate. Bineînţeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.”

După chipul şi asemănarea lor

Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” nu redă altceva decât percepţia pe care în principal tânăra generaţie o are asupra „eternilor farisei”, care sub o formă sau alta prescriu reguli cu privire la ce se poate face sau nu în biserică. Din nefericire, fariseismul, zugrăvit în multiplele lui faţete de către Petru Lascău, reprezintă principala cauză pentru care tinerii aleg la vârsta maturităţii să părăsească locul în care reguli absurde ajung să sufoce adevărata spiritualitate creştină. Fariseii dau indicaţii ce sunt croite după chipul şi asemănarea lor. Acestea nu au legătură cu Biblia şi cu învăţătura sfântă. Însă pentru o minte tânără este deosebit de greu să facă diferenţă între cele două.

Iată de ce,, „Memoriile lui Eutih” pot fi însemnările unui tânăr care a ales să părăsească biserica din cauza celor pretinşi „sfinţi”, dar pot fi şi impresiile celui a cărui opţiune rămâne biserica lui Dumnezeu, însă fiind decis să nu urmeze falsul exemplu ce îi este oferit. Prin urmare, „Memoriile lui Eutih” deşi au o formă satirică, expun un adevăr ce trebuie să ne impresioneze şi să ne determine să lepădăm orice formă de fariseism din vieţile noastre. Cu alte cuvinte, fariseismul trebuie să devină un lucru trecut, depăşit, mai bine zis, abandonat pe deplin.

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Dintre-atâtea dulci portrete – Vanghele Ion

Dintre-atâtea dulci portrete

Dintre-atâtea dulci portrete cu parfum de primăvară
Câte au să rătăcească pe la mine astă seară
Voi iubi cu nebunie, umbra rătăcind în ploaie
Azvârlind cu trupul stropii în tăcerea din odaie

Că ești tu, că nu ești oare în mirări caut răspunsul
Undeva sub clar de lună, aud îngerilor plânsul
Îți sărut pleoapa fierbinte și în brațe te țin strânsă
Fața ta este ca ziua,de a vremii nouri plânsă

Și sărutul meu e soare, zâmbetul un curcubeu
Care face să infloare lutul strâns la pieptul meu
Stelele dansează noaptea, luna-n ceruri sus veghează
Calul cerului prin rouă, alergând ușor nechează

Îți sărut ușor obraznic, prin mătase albul sân
Mulți, versul mi-l gelozeste, mă pârăsc că sunt hapsân
Dar hârtiei și peniței de-aste vorbe nu le pasă
Când cu tine stau alături, schimb metafore la masă

Albe flori lasă mireasma dulce-a cupelor de crin
Eu mă pierd în lacu-albastru din al ochilor senin
Pe vioară cântă luna versurile care-ți plac
Pe cărări fugim acuma, spre-al tău crâng de liliac

Lumea a rămas în urmă, noi suntem acum departe
Luminat adânc de stele universu-n doi se-mparte
Versul tău este lumina cade lin pe muritori
Sunt Luceafărul de noapte, tu Luceafărul din zori

Revista Chronos – Concurs

Revista ” CHRONOS – Peniţa de aur ” – izvor de cultură
organizează concurs naţional de creaţie literară!

Concurs!

Revista Chronos – Peniţa de aur şi Agenţia Un izvor de cultură organizează un concurs de creaţie literară!
Acest concurs a fost iniţiat din respect pentru valori şi pentru pasiunea pentru cultură şi literatură a membrilor reţelelor Cronopedia şi Rogrup.
Concursul se va desfăşura în perioada 15 iunie – 15 august 2013 şi va avea 4 secţiuni:
• proză
• poezie
• epigrame
• reportaj/eseu literar.
Etapele desfăşurării concursului sint următoarele:
Etapa 1: Trimiterea lucrărilor (15 iunie – 15 iulie);
• sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate în format tipărit sau electronic şi nepremiate la alte concursuri literare
• textele vor fi redactate în format .doc (Word 97-2003), text cu diacritice, scris la 1 rând, font Arial, mărime 12, pagină A4.
• fiecare lucrare va purta ca semnătură numele autorului şi un motto unic
• fiecare lucrare de proză va avea maxim 15 pagini
• orice autor poate trimite lucrări la oricare dintre secţiuni (repectand regula motto-ului unic)
Etapa 2: Publicarea lucrărilor 16 iulie – 18 iulie 2013
- în perioada 16 iulie – 18 iulie lucrările primite vor fi publicate pe Forumul reţelei într-o categorie separată de discuţii, în ordinea primirii – data email – , având ca identificare publică motto-ul autorului
Etapa 3: aprecierea lucrărilor
- în perioada 19 iulie – 14 august 2013 juriul concursului (ce va fi făcut public în timp util) va aprecia lucrările şi va stabili clasamentul final al creaţiilor
Etapa 4: Afişarea rezultatelor şi Premierea – 15 august

Premiile constau în:
Premiul I – 100 euro şi diplomă
Premiul II – editarea şi publicarea unui volum de autor – tiraj 50 de bucăţi şi diplomă
Premiul III – un pachet de cărţi şi diplomă
Menţiune – diplomă
Premiile se acordă autorilor pentru creaţiile literare indiferent de secţiunea la care au participat în ordinea clasificării stabilită de Juriu.
Materialele se vor trimite pe adresa de email: izvordecultura@yahoo.com.
Evoluţia şi rezultatul Concursului vor putea fi urmărite şi în revista „CHRONOS – Peniţa de aur” la rubrica concurs.
Şi multe alte surprize pe care le voi dezvălui în timp.

Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora de Rita Drumeş

Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora
de Rita Drumeş

Cu o lună înainte ca Lelia Mossora să împlinească 62 de ani, “CHRONOS – Peniţa de aur” a decis să-i ia poetei un interviu, pentru ca domnia sa să poată transmite un gând cititorilor revistei.Poeta ieşeană, născută la două zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se spune că cerurile se deschid şi fiinţele supranaturale umblă printre noi, ne-a mărturisit că nu crede în existenţa ielelor “decât în măsura în care viaţa poate deveni o poveste.”
Pentru cei care nu o cunosc, poeta se descrie ca fiind “un om deschis spre comunicare, destul de plăcut în discuţii şi care este apreciat pentru felul în care scrie.”
Că este apreciată nu doar de către cititori, ci şi de critica literară am putut constata şi din aprecierea operei poetei de către criticul literar George Roca, care într-una din recenziile sale afirma că: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sînt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin”.
Asemănată cu Arghezi, poeta spune că se simte onorată, dar „Îmi doresc să fiu unică în ceea ce scriu”, de aceea o vom lăsa să ne vorbească cum ştie domnia sa mai bine, prin stilul poetei „Lirismului Magic”, LM sau Lelia Mossora.
- Rita Drumeş
V-aţi născut la două zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se spune că cerurile se deschid şi fiinţele supranaturale umblă printre noi. Credeţi în posibilitatea existenţei acestor iele, numite şi zâne bune?
Dacă da, cum credeţi ca v-au influenţat acestea viaţa, opera?
- Lelia Mossora
Nu cred decât în măsura în care viaţa poate deveni o poveste.
- Rita Drumeş
Pentru cei care nu vă cunosc, cine este Lelia Mossora ?
- Lelia Mossora
Un om deschis spre comunicare, destul de plăcut în discuţii şi care este apreciat pentru felul în care scrie.
- Rita Drumeş
Între anii 2003-2004 aţi scris mult, inspiraţia curgând în valuri, aţi afirmat.
Ce anume s-a întâmplat în acea perioadă, în care aţi mai afirmat că v-aţi redescoperit ? Cum? În ce fel?
- Lelia Mossora
Mai mult ca sigur întâmplările fericite şi mai puţin fericite prin care am trecut în acei ani şi câţiva după m-au determinat să scriu mult şi să-mi schimb chiar stilul.
- Rita Drumeş
Aţi spus că nu puteţi scrie când sînteţi fericită.
De aceea nu aţi mai scris între anii 2005-2008?
- Lelia Mossora
Adevărat!
- Rita Drumeş
Aţi trăit o etapă de viaţă în care fericirea era prea copleşitoare pentru a vă putea exprima trăirile în scris sau aţi avut nevoie de o perioadă de gestaţie, pentru a căuta noi surse de inspiraţie şi a le fructifica?
- Lelia Mossora
Chiar n-am simţit nevoia să scriu decât rar. Nu este vorba că n-aş fi putut să mă exprim în scris, dar eram mult prea ocupată cu fericirea mea încât restul chiar nu mai conta. Ma întrebam uneori dacă Dumnezeu mi-a ascuns pana şi eram dezamăgită că nu mai pot scrie, dar cum în viaţă tot ce este frumos durează puţin… a venit şi timpul dorit şi nedorit să aflu că nu îmi pierdusem harul. Abia dupa 2008 am început să scriu cu adevărat.
- Rita Drumeş
Într-un interviu, acordat mass-mediei, aţi declarat că cei care vă apreciază nu sunt critici literari, dar că dvs. vă este suficient să vi se spună: „mă regăsesc în tot ce scrii aici”.
Ce se întâmplă cu critica literară, opera dvs. nu a străbătut până în loja poleită a celor obişnuiţi a diseca sub lupă trăirile şi exprimările poetice ale poeţilor?
- Lelia Mossora
Ba cred că da numai că nu toată lumea are ochi de văzut şi urechi de ascultat. Aş menţiona în primul rând pe dl. George Roca, cel care mi-a deschis uşa spre publicaţiile literare, apoi pe d-na Maria Diana Popescu, redactor la revista „Agero”, d-na Cezarina Adamescu şi cred că mai sînt şi alţii. Ceea ce s-a scris despre mine se poate citi pe diversele site-uri literare. Nu cred că aş fi mult mai apreciată, dacă ar scrie despre mine alţi critici literari, de mare valoare, pentru că poezia mea se adresează publicului aşa cum este şi normal şi dacă lui nu-i place cum scriu, primesc orice sfat bun de la oricine.
- Rita Drumeş
Thomas Stearns Eliot spunea că poezia nu este o descătuşare a emoţiei, ci o fugă de emoţie; nu este expresia personalităţii, ci fuga de personalitate.
Sînteţi de acord şi dacă da, în cazul dvs. cum aţi explica această fugă?
- Lelia Mossora
Nu sunt de acord. Eu nu fug de emoţii ci chiar le caut. Simt o foame continuă de emoţii, dar se pare că nu le pot da „glas” decât aşternându-le pe hârtie.Felul în care scriu chiar este oglinda personalităţii mele şi un psiholog ar putea descoperi asta destul de simplu.
- Rita Drumeş
Cât din opera dvs. reflectă ceea ce trăiţi pe viu, în viaţă?
- Lelia Mossora
75% ! Restul este dorinţa de frumosul încă neatins şi care ar trebui descoperit de către cei care fac lectura scrierilor mele.
- Rita Drumeş
De-a lungul vremii aţi fost numită, de către cei care v-au intervievat, în diferite feluri, definitorii rămânând: “Peniţa înmuiată în relief şi siguranţă” şi “Poeta demnelor iubiri”.Cu care dintre acestea două vă identificaţi cel mai bine şi de ce?
- Lelia Mossora
Cred ca mi se potrivesc ambele sintagme şi mai sunt încă multe altele despre care nu ştie multă lume pentru că oriunde scriu apar şi comentarii ale oamenilor care ştiu să se exprime foarte clar şi concis, deşi nu sunt oameni ai condeiului, dar una dintre opiniile cele mai dragi mie se datorează, cred, d-lui George Roca: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sunt manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine, este reprezentarea unui continuum Divin”.
- Rita Drumeş
Una dintre poeziile dvs., “Cerul meu”, a fost asemuită ca tematică cu “O zi” a lui Arghezi, dvs. declarând, la acea vreme, că niciodată nu v-aţi gândit să semănaţi cu cineva sau să reluaţi ceva ce l-ar fi preocupat pe un alt scriitor.Recunoscând că se pot regăsi pe glob doi autori, compozitori, care, la un moment dat, să simtă la fel.
V-a deranjat asemănarea cu Arghezi? Sau pur şi simplu nu vă place ca stilul Lelia Mossora să fie unul asociat altor stiluri ?
- Lelia Mossora
Îmi doresc să fiu unică în ceea ce scriu şi asemănarea cu Arghezi nu face decât să mă onoreze, dar este doar o pură întâmplare.Sunt convinsă că pot exista persoane la capete de lume care să simtă şi să scrie aproximativ la fel într-un anumit moment.
- Rita Drumeş
Aveţi reguli stricte legate de viaţă, de semeni? Sau sînteţi permisivă? Dacă da, de ce?
- Lelia Mossora
Da, am reguli stricte de viaţă şi încerc să le respect. Educaţia primită îşi spune cuvântul. Sînt permisivă cu anumite limite doar că urăsc minciuna şi dacă cineva ar vrea să scape de mine, ar trebui doar să mintă.
- Rita Drumeş
Ce aţi fi vrut să vă întreb şi nu v-am întrebat?
- Lelia Mossora
Mi-aş fi dorit să mă întrebaţi dacă după 62 de ani încă mai cred că există dragostea eternă (care apare des ca motiv liric în poezia mea). Nu! Nu există, spre tristeţea mea şi a foarte multor oameni. Se pare că biologic nu este posibil, doar că nouă ne place să ne amăgim cu iluzii deşarte că poate… într-o zi…
- Rita Drumeş
Sînteţi omul care face proiecte pentru viitor?
Dacă da, ce proiecte aveţi?
- Lelia Mossora
Este ciudat faptul că toată viaţa am făcut planuri şi nu prea mi-au ieşit, aşa că… nu mai planific nimic. Îmi doresc doar să reuşesc să mai editez un volum sau două de poezii, cât încă mai am vreme.
- Rita Drumeş
Mi-aţi spus că sînteţi impresionată de ceea ce aţi făcut şi aţi scris, că vă iubiţi şi sînteţi la fel de surprinsă de finalul creaţiei dvs., ca şi cum aţi fi unul dintre cititorii dvs.Că nu vă doriţi fani în jurul dvs., ci doar suflete care simt, care vibrează la mesajul pe care-l transmiteţi prin opera dvs.Ce se întâmplă atunci când acest mod de comunicare cu receptorul eşuează?Cât de mult vă afectează aceasta?
- Lelia Mossora
Aţi atins un punct dureros. Rar eşuează, dar se mai întâmplă şi sufăr destul de rău. Însă îmi însuşesc „critica” şi încerc să fac totul ca receptorul să mă simtă cât mai mult şi mai corect. Asta nu înseamnă că scriu la comandă şi doar pentru cititor. Actul de creaţie este de fapt descătuşarea trăirilor mele, eliberarea, încercarea de vindecare prin vers.
- Rita Drumeş
La final… vă rog să transmiteţi un mesaj pentru cititorii revistei „CHRONOS – Peniţa de aur”!
- Lelia Mossora
Vă aştept cu mare drag să-mi citiţi versurile şi să vă împărtăşiţi sufletele, uneori triste, cu frumos, emoţie şi cu amintirea propriilor voastre sentimente foste sau viitoare.Poate e mult spus, dar vă veţi regăsi cu siguranţă în ele.
Interviu realizat de
Rita Drumeş

Interviu în exclusivitate cu poeta Marilena Velicu

Un alt interviu acordat pentru Revista Chronos!
Interviu în exclusivitate cu poeta Marilena Velicu

Am invitat-o pe Marilena Velicu la o cafea să stăm de vorbă pentru că, de multă vreme, nu uită ca în fiecare joi să-şi „trateze” prietenii virtuali de pe site-ul Netlog, aşa cum singură îşi face „reclamă”, cu câte o cafea sub formă de poezie:
Am deschis o cafenea,/Unde prietenii pot bea,/Ceai, cafea sau ciocolată/ Doar ziua de joi mai toată./Sigla-i pusă la intrare/ Să o vadă mic cu mare,/Brend-ul mi l-am brevetat,/Am cafea cu gust ciudat./Doar o dată dacă bei/Nu te saturi şi mai vrei,/Programul e afişat/Eu servesc şi te-am pupat./Cafeaua de joi pe blog/Este unică-n Netlog./
De altfel, de curând a publicat pentru aceşti prieteni şi o mică carticică cu toate poeziile cu care şi-a însoţit cafeaua virtuală. A fost ca un răsfăţ pentru prietenii ei.

1. Eugenia Enescu:
- Cum de ţi-a venit ideea publicării acestei broşuri?
Marilena Velicu:
- Pentru că sunt o altruistă şi iubesc foarte mult oamenii, m-am gândit că mi-aş bucura prietenii făcându-le un astfel de cadou. Ar fi dovada vie a sentimentului profund ce îl nutresc pentru ei, prin ceva palpabil.
2. Eugenia Enescu:
- Cum, şi când ai început să scrii versuri? Ce te-a motivat, şi ce ai realizat în această direcţie?
Marilena Velicu:
- Mă aşteptam la întrebarea asta. În toamna lui 2008 am primit o invitaţie pe reţeaua de socializare Netlog. Cam stângace pe atunci în calculador, m-am bucurat enorm văzând atâta lume socializand. Şi ce mi-am zis!? Hai să-mi caut colegii de şcoală din toată ţara pe unde am învăţat. Pe site am găsit oameni minunaţi (aproape că uitasem pentru ce am intrat pe reţea), iar foarte mulţi aveau pe bloguri poezii. Am început să citesc, şi să comentez în versuri. Azi un vers, mâine o strofă, până am prins aripi si am scris o poezie care i-a placut mult unui prieten, şi mi-a zis: „scrie tot ce-ţi trece prin minte, scrie aici, dă drumul gândurilor şi viselor!”
Şi-am scris, şi-am scris, şi am intrat în reţele literare tot ajutată şi împinsă de prieteni.
În 2010 am apărut în prima antologie de poezii, “Lira în patru puncte cardinale”. Fericire mare! Am fost la Bucureşti la lansare, şi am fost luată în serios de soţ şi ajutată să merg mai departe.
În 2011 am scos primul volum “Poeme pentru el”, şi am mai apărut în 3 antologii ( “Vis şi pasiune”, “Artă sfâşiată”, şi “Amprente temporale – antologie de poezii cronopediene – volumul 2” ), apoi pregătind volumul 2, am intrat în proiectul “Întoarcerea poetului risipitor” iniţiat de Grupul Media Singur din Târgovişte, director Ştefan Doru Dăncuş, unde mi s-a şi tipărit volumul “Vise prafuite”, la Editura “Singur”, în 2012.

Am mai apărut în revistele: “Cenaclul de la Păltiniş” – Sibiu, “Climate” şi “Singur”.- Târgovişte.
Mă motivează să continuu dorinţa de a scrie mai bine şi mai frumos oamenii care mă citesc şi care aşteaptă de la mine mai mult, iubirea care este un inepuizabil subiect, toamna care revine mereu cu nostalgia ei, ploaia şi teii înfloriţi.
3. Eugenia Enescu:
- Unde s-a făcut lansarea acestei cărţi?
Marilena Velicu:
- Lansarea acestei cărţi s-a făcut la Bucureşti, şi a fost organizată de reţeaua socială “Cronopedia” (lenusa.ning.com), Biblioteca „Cronopedia”, gazda evenimentului fiind domnul Ion Buciuman, iar invitaţi speciali, Andrei Păunescu, actriţa Doina Ghiţescu şi Mirela Tolbaru.

4. Eugenia Enescu:
- Ai pomenit despre iubire ca subiect inepuizabil. Ce este iubirea pentru tine?
Marilena Velicu:
- Iubirea pentru mine este totul. Pe coperta IV a volumului “Vise prafuite” am scris : “dacă n-ai fi existat…iubire…n-aş fi scris niciodată versuri”.
Iubirea de oameni este cea mai pură şi mai măreaţă! Iubim şi florile, şi animalele, şi stelele, dar oamenii sunt semenii noştri, au un suflet pe care îl poţi atinge, au emoţii pe care le poţi simţi, le poţi vedea, le poţi stinge sau le poţi amplifica prin cuvinte, şi dacă vorbim de cuvinte, de ce nu prin poezie?
5. Eugenia Enescu:
- Motivată fiind, ai mărturisit că ai început să scrii din ce în ce mai mult. Ce alte volume de versuri au mai văzut lumina tiparului sub semnătura ta?
Marilena Velicu :
- Tot în 2012, la Editura “Singur”, mi-a fost publicat volumul de versuri “Lasă-mă să cred”, a cărui lansare s-a făcut la Casa Cărţii din Tulcea. La lansare a fost invitat de onoare scriitorul Carol Feldman din Israel, căruia primarul Constantin Hogea i-a înmânat Diploma de excelenţă, domnia sa fiind cetăţean de onoare al oraşului Tulcea.

Volumul de versuri “Lasă-mă să cred” s-a bucurat de un real succes! La lansare au participat iubitori de poezie din Bucureşti, Giurgiu, Constanţa, Galaţi şi Brăila.
În curând, mai precis pe data de 28 iunie 2013 la ora 13, va avea loc lansarea ultimului meu volum de versuri “Clipă în Rai”, în cadrul Cenaclului “Păltiniş” la Sibiu, alături de cel al lui Tiberiu Varga (Sarazinul), unde vor prezenta scriitorii Silviu Guga şi Ioan Radu Văcărescu. Lansarea se va face la biblioteca “Astra”, Corp A. Parteneri, Direcţia judeţeană pentru cultură şi patrimoniu Sibiu. În deschidere mezzo-soprana Dana Popa şi invitaţii săi, vor susţine un mini concert.

O a doua lansare a acestui volum se va face la 6 iulie, ora 11, la Casa Cărţii din Tulcea, alături de buna mea prietenă Olga Văduva, care debutează cu primul său volum de versuri, “Vis spre înălţimi”. Prezentarea va fi făcută de domnul profesor Mircea Marcel Petcu, iar invitaţi speciali Săndel Spînu din Galaţi care va cânta muzică folk, şi actorul Victor Petcu Marinescu care va recita.

6. Eugenia Enescu:
- În prefaţa primului tău volum de versuri, Delia Stăniloiu a scris: “Marilena Velicu este o femeie frumoasă, exuberantă şi tonică, pe care o îndrăgeşti la prima vedere”. Tu, însă, cum te-ai descrie?
Marilena Velicu:
- Eu? Eu sunt o iubitoare de frumos, o sensibilă, o romantică zâmbăreaţă şi uşor noncomformistă. Poate din acest motiv nu toată lumea mă iubeşte şi mă apreciază la adevărata valoare. Au fost persoane care au încercat să mă denigreze, dar nu sunt supărată. Niciodată nu am cerut omului ce nu are.
7. Eugenia Enescu:
- Ce ne mai poţi spune despre tine?
Marilena Velicu:
- M-am născut într-o zi de iarnă la Cluj, pe 13 februarie 1961. Am absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1982. În decurs de 20 de ani am “circulat” prin multe oraşe cu familia, tatăl meu fiind ofiţer de carieră. Din 1985 m-am stabilit la Tulcea, şi am rămas aici poate pentru că fluviul Dunarea trece pe sub geamul meu, dar mai mult ca sigur pentru că îmi place peştele.
Sunt căsătorită cu un om minunat din 1981, şi am doi băieţi pe care îi divinizez (unul de 29 ani, şi altul de 24).
Momentan sunt şef serviciu resurse umane la o firmă privată, unde lucrez împreună cu soţul meu de 13 ani.
Am înţeles că totul se vindecă în şi prin poezie, că poezia este un miracol epuizat, dar în egală măsură o “terra incognita”.
8. Eugenia Enescu:
- Care au fost cele mai arzătoare dorinţe în viaţă, şi cât la sută din ele s-au îndeplinit?
Marilena Velicu:
- Nu cred că mi-am dorit ceva ieşit din comun. Sunt un om normal, cu o familie frumoasă, cu un venit mediu, dar mulţumită de ceea ce am realizat. Mă pot declara norocoasa pentru că viaţa mea curge lin, fără sincope. Toţi suntem sănătoşi, ne trăim viaţa frumos, în armonie. Şi eu şi soţul meu ne-am păstrat sufletul de copil, punându-ne de acord chiar şi atunci când e vorba de mici nebunii. Asta ne face fericiti!
Ei! Dar dacă mi-aş dori ceva… mi-aş dori să pot scrie într-un balansoar, la umbra unui tei. Să am o casa pe pământ, şi să nu mai locuiesc la etajul 7. La asta visez cu ochii deschişi, şi sunt sigură că într-o zi se va realiza.
9. Eugenia Enescu:
- Mi-ai vorbit despre tei, iar faţa ta a înflorit. Eşti un om sensibil şi delicat. Nimeni nu poate scrie poezie fără să fi gustat poezia Creaţiei. Ce autor din literatura universală şi-a pus amprenta pe sufletul tău?
Marilena Velicu:
- Pe cine pot iubi mai mult? La fel ca şi compatrioţii mei, pe Eminescu. Dar apreciez mulţi alţi poeţi, printre care pe Adrian Păunescu, pe Ana Bandiana, şi pe Gheorghe Ungureanu care-mi este prieten pe Netlog, şi pe alte reţele literare.
Nu pot spune că m-au inspirat poeziile altor autori. Eu sunt eu. Scriu ceea ce îmi dictează sufletul. Ceea ce trăisc şi văd în viaţa de zi cu zi. Poezia iese din mine pentru a fi citită. Poate e un dar, un har de la Dumnezeu. Poate asta îmi este menirea, şi anume aceea de a darui din prea plinul inimii mele.
10. Eugenia Enescu:
- În recenzia pe care a făcut-o la apariţia volumului “Vise prăfuite”, Silviu Guga spunea: “Cititorii care preferă poezia eminamente lirică găsesc în Marilena Velicu o poetă preferată”, şi asta o ştiu foarte bine văzând numeroasele comentarii la poeziile publicate de tine online.
La finalul discuţiei noastre, tu ce vrei să transmiţi cititorilor tăi, şi în mod special celor ai revistei “Chronos – Peniţa de Aur”?
Marilena Velicu:
- În primul rând, sănătate! Apoi, să iubească poezia şi să citească cât mai mult, ca să iasă din cotidian şi din stresul în care trăim toţi.
11. Eugenia Enescu:
- Îţi mulţumesc din suflet pentru timpul acordat, şi îţi doresc ca toate visele să ţi se împlinească!
În final am să te rog să îmi sugerezi două poezii scrise de tine, pe care să le dedic cititorilor acestei reviste.
Marilena Velicu:
- Mulţumesc pentru urare, şi pentru că v-aţi gândit la mine.
Succes şi viaţă lungă revistei “Chronos – Peniţa de Aur”! Să fie dorită şi citită de cât mai multe persoane!

Mi-e dor

Mi-e dor de mâinile întinse
Spre orizonturi neatinse,
De toamnele cu ploi virgine
Căzute sec, peste suspine.

Mi-e dor de marea-nvolburată
Când poala verde îşi arată,
Nestăpânită de furie,
Îmi lasă versuri pe hârtie.

Mi-e dor de scoicile strivite
Între apusuri otrăvite,
De-atâta dor, mă dor cuvinte
Pierdute pe-un nisip fierbinte.

Sub ochii mei se naşte dimineaţa

Vreau zorii să-ncolțească mai devreme,
Mi-e frică de-ntuneric și tăcere,
Nici visul nu coboară-n încăpere
Când insomnia pe sub pleoape geme.

Măsor în lung și-n lat distanța care
Desparte visul de realitate,
Și-nfrânge somnul în finalitate.
Eu mă ridic din patul răvășit și mare.

E totuși forfotă în noaptea neagră
Orașul pare viu sub felinare
Și-i zgomot de mașini rulate tare.
Pe cerul mov nici luna nu-i întreagă.

E rece aerul ce-mi scaldă fața
Iar noaptea-n orizonturi se coboară,
Minutele mai iute-n ceasuri zboară,
Sub ochii mei se naște dimineața

LUCEAFÃR AI RÃMAS ÎN VREMURI Eminescu, in memoriam - Lia Ruse

LUCEAFÃR AI RÃMAS ÎN VREMURI Eminescu, in memoriam Lia Ruse Alt sunet se aflã-n poeme, Altã culoare-n trãirile tale… Gândul adânc te-a prins în scrieri rare, „Luceafãr ai rãmas în vreme“! Prin lume-n cele patru laturi Deschisã ţi-a fost poarta nemuririi… Şi,.. va pluti şi peste veacuri Tristeţea grea… Cum plâns-au trandafirii! Întipãrirea liricã a timpului Rãmasã-i ca mişcare-n suflet. Decoruri calde-ale-anotimpului Sunt pline de ardoare-n sunet. Tu ai intrat în noaptea încruntatã, Suflet trudit de timp albastru: Clipe tãcând în tâmpla lãudatã, Dar ai rãmas grãirii noastre astru. Amar…, amar moment de varã!… De ce a fost strivitã-n palme dure Iubirea ta de poezie clarã, „Suflarea altor versuri pure“?! Lia Ruse