Sarbatorile
si obiceiurile populare, grupate in preajma solstitiului de iarna (20
decembrie – 7 ianuarie), poarta numele generic de sarbatori de iarna. Perioada
este deschisa si inchisa de sarbatori prefatate de ajunuri, atat
Craciunul, cat si Boboteaza, si intersectate la mijloc de noaptea Anului
Nou.
Principalele
sarbatori ale ciclului de iarna – Craciunul, Anul Nou, Boboteaza – au
functionat de-a lungul vremii ca momente independente de innoire a
timpului si de inceput de an. Romanii folosesc, pe langa calendarul
oficial, recunoscut de stat si Biserica, un calendar neoficial –
calendarul popular – creat de popor si transmis folcloric.
Spre
deosebire de calendarul bisericesc oficial si de calendarul civil, care
constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe saptamani si luni,
calendarul popular indica timpul optim pentru arat si semanat, pentru
petit si logodit, pentru mostenirea stramosilor sau aflarea ursitei etc.
Sarbatorile si obiceiurile populare, care au loc in decurs de o zi sau
de mai multe zile, diurne sau nocturne, cu data fixa sau mobila,
dedicate divinitatilor calendaristice, oamenilor, animalelor, pasarilor,
plantelor, fenomenelor terestre si cosmice sunt cunoscute si
respectate, in unele zone etnografice, pana astazi.
Unele
au preluat numele sfintilor crestini, altele nu au nici o legatura cu
crestinismul(“Caloianul”, “Paparuda”, “Dragaica” etc.) sau sunt pe cale
de a fi asimilate, precum Craciunul, de crestinismul carpatic.
Divinitati
mostenite de la substratul autohton, trac si greco-dac, cele
imprumutate si similate de la greco-romani si popoarele orientale, cat
si creatiile mitice stramosesti si romanesti alcatuiesc un original
panteon.
·Colindatul
este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule
magice, dansuri, gesturi, interpretat in casa, pe ulite, de o ceata
sacra. In calendarul popular, acest fenomen apare sub diferite denumiri
zonale in perioadele solstitiului de iarna. (“Steaua”, “Plugusorul”,
“Sorcova”), echinoctiului de primavara, solstitiului de vara si
echinoctiului de toamna. Colindele transmit urari de sanatate, rod
bogat, implinirea dorintelor in noul an. Colindatul este cea mai
raspandita traditie a romanilor. Cand persoanele colindate nu primesc
colindatorii, inchid usile sau nu ofera daruri, efectele magice sunt
opuse, ei incalcand regulile acestui obicei.
·Craciuneste
un zeu solar, de origine indo-europeana, specific teritoriilor locuite
de geto-daci, indentificat cu zeul roman Saturn si cu zeul iranian
Mithra. Timp de peste un mileniu, crestinii sarbatoreau Anul Nou in ziua
de Craciun. Determinativul de “mos” arata varsta zeului adorat, care
trebuie sa moara si sa renasca, impreuna cu timpul calendaristic, la
Anul Nou. In legatura cu Mos Craciun au circulat multe legende. Prin tot
ce face, Craciun se opune sau impiedica nasterea pruncului crestin
Iisus, deoarece venirea pe lume a acestuia inseamna moartea Mosului.
Traditiile contemporane despre “sfantul” Craciun, despre Mosul “darnic
si bun”, “incarcat cu daruri multe” sunt influente livresti care au
patruns in cultura populara de la vest la est si de la oras la sat.
Sarbatorile de Craciun dureaza, in sens restrans, trei zile (25-28
decembrie), sau, in sens larg, 19 zile (20 decembrie – 7 ianuarie).
·Pomul de Craciuneste
un brad impodobit, substitut al zeului adorat in ipostaza fitoforma,
care moare si renaste la sfarsit de an, in preajma solstitiului de
iarna, sinonim cu Butucul de Craciun. Impodobirea bradului si asteptarea
de catre copii a “Mosului”, numit, in sud-estul Europei, Craciun, care
vine cu daruri multe, este un obicei occidental care a patruns de la
oras la sat, incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Pomul
de Craciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerarii
Butucului (zeul mort) in noaptea de Craciun, simbolizand moartea si
renasterea divinitatii si a anului la solstitiul de iarna, Obiceiul a
fost atestat la romani, aromani, letoni si sarbo-croati.
·“Steaua”este un colind care incepe din prima seara a Craciunului si se incheie la Boboteaza.
CRÃCIUNUL – Nasterea Domnului (25 Decembrie )
Dumnezeu, vazand ca neamul omenesc este asuprit de diavol, S-a
milostivit si L-a trimis pe Arhanghelul Gavril sa vesteasca Fecioarei
Maria nasterea, prin puterea Duhului Sfant, a Fiului lui Dumnezeu, facut
om, Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a nascut intr-o pestera din
Bethleem si a fost pus, infasat, de catre Nascatoarea de Dumnezeu, in
ieslea dobitoacelor, El Cel care venise sa ne mantuiasca pe toti de
pacatele noastre. Nasterea unui mare Imparat fusese prorocita de mult de
Vrajitori, care spuneau ca “Stea din Iacov va rasari si va zdrobi
stapaniile lui Moab”. Trei magi, cunoscand aceasta prorocire, cercetau
cand o sa apara aceasta stea si cand au vazut steaua lui Hristos au
urmat-o si, cazand in genunchi, I s-au inchinat Lui si I-au adus daruri,
aur, tamaie si smirna. Irod, imparatul iudeilor, temandu-se ca va
pierde tronul prin nasterea lui Mesia, a poruncit ca toti pruncii din
Bethleem sa fie ucisi. Asa au murit 14.000 de copii, dar Iosif si Maria
au reusit sa-L salveze pe Fiul Domnului, vestiti de un inger, figund in
Egipt. Dumnezeu s-a facut om pentru a nu ne mai vedea cazuti in rele si
nenorociri, pentru mantuirea pacatelor noastre. Craciunul, ziua Nasterii
Domnului Iisus Hristos, este cea mai mare sarbatoare a crestinismului.
La romani, sarbatoarea Nasterii Domnului se sprijina pe un fond
stravechi, legat de cultul solstitiului de iarna, al lui Craciun,
personaj mitic dacic, dar si pe datinile romane legate de zilele
“Soarelui Invingator” si Saturnalii. Pentru ca acum, la sfarsit de
decembrie, este ziua cea mai mica a anului, Soarele trebuie ajutat, prin
tot felul de elemente magice, sa nu moara. In vechiul mit al ciobanului
Zeu-Mos se introduc elemente crestine si astfel se contureaza povestea
ciobanului Craciun. Acesta refuza sa o primeasca pe Fecioara Maria sa-si
nasca pruncul. In ascuns, sotia sa o gazduieste si-l moseste pe Iisus.
Craciun o pedepseste taindu-i mainile. Fecioara Maria infaptuieste o
minune lipindu-i mainile la loc, lucru ce il converteste pe Craciun la
crestinism. De bucurie ca nevasta sa a scapat cu bine, Craciun aprinde
un rug din lemne in jurul caruia se incinge o hora. Dupa joc, Craciun ii
face daruri Fecioarei Maria si pruncului si, astfel, se produce
transfigurarea lui Craciun in sfantul care aduce daruri copiilor de ziua
Nasterii lui Iisus. Este demn de remarcat ca cei mai multi cercetatori
romani afirma ca apelativul de Craciun deriva din cratio, – onis care,
in latineste, inseamna nastere. Mai mult, Petru Caraman sustine ca
numele de Craciun se gaseste numai la romani. In afara granitelor
romanismului, termenul nu se regaseste decat la slavii din imediata
vecinatate, care l-au imprumutat de la romani. Sarbatoarea de Craciun
imbina o multime de obiceiuri. Dominanta este componenta crestina care
marcheaza nasterea lui Hristos si ea se vede in colindele religioase
“Steaua” si “irozii” s.a. Craciunul marcheaza insa si un nou ciclu de
viata, inceputul unui nou an roman. Obiceiurile au semnificatii
multiple. Pe de o parte, se intrevede urarea menita a prevedea, a
provoca indeplinirea dorintelor omului si ale comunitatii, dar si
protejarea fata de fortele raului. Colindul, in acest context, incepe nu
intamplator seara si dupa reguli bine stabilite. In seara de Ajun
colinda doar copiii, simboluri ale puritatii, ale curateniei fizice si
morale. Abia in ziua de Craciun colinda flacaii, femeile fiind excluse.
Ceata de colindatori se organizeaza pe vecinatati si merge din casa in
casa pentru ca urarea lor este socotita de bun augur. Arsenalul lor
format din clopotei, bete, bice are menirea ca, prin zgomotul facut, sa
alunge fortele malefice. In acelasi cadru trebuie amintite jocurile cu
masti: capra cu variantele sale – camila si chiar girafa, ursul,
calutii, dar si ceata de mascati, care are menirea de a stigmatiza toate
racilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, si profilurile
ocupationale: crasmarul, caldararul, agricultorul etc. Din costum nu
lipseste niciodata siragul de zurgalai, care are aceeasi menire – de a
indeparta fortele raului. Craciunul este marcat si printr-o masa bogata,
din care nu trebuie sa lipseasca colacii, cornurile, fructele, pestele,
dulciurile si, bineinteles, bautura. Tot ce se pune pe masa are o
trimitere clara la ocupatiile traditionale ale comunitatii romanesti. De
pe masa nu pot lipsi nucile si ouale, care au o simbolistica mai
complexa, cu trimitere la rezistenta in timp, la samanta care nu se
pierde. Sarbatorile de iarna, incepute de Craciun odata cu Nasterea lui
Iisus, se incheie abia la Boboteaza cand in lumea satului au loc alte
petreceri unde, intr-un cadru special, sunt prezentate comunitatii
viitoarele cupluri si astfel viata isi reia ciclul firesc, odata cu
renasterea naturii.
COLINDELE
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul noptii si
pâna la revarsatul zorilor ulitele satelor rasunau de glasul micilor
colindatori. În orase întâlnim colindatori odata cu lasarea serii si
pâna în miez de noapte. Cu traista dupa gât, cu bâta în mâna si caciula
pe urechi, colindatorii merg din casa-n casa si striga la ferestrele
luminate:
“Buna dimineata la Mos Ajun,
Ne dati ori nu ne dati”,
si daca cei din casa întârzie a le deschide usa spre a le împarti colindeti, încep sa cânte mai departe:
“Am venit si noi odata
La un an cu sanatate,
Si la anul sa venim
Sanatosi sa va gasim.
Ne dati, ne dati,
Ori nu ne dati”
Cu acest prilej gazda le împarte colindete: covrigi, nuci, mere,
colacei de faina framântati si copti chiar în acea noapte a Mos
Ajunului.
În ajunul Craciunului, ca si în ajunul Anului Nou în toate provinciile
românesti copiii formeaza grupuri si pornesc pe la casele gospodarilor
cântând cântece ce au refrenuri ca: “Florile dalbe”, “Lerui ler”,
“Ziurel de ziua”, ori “Valerim” si “Veler Doamne”.
În afara de seara mare a colindelor se mai colinda si în seara Sfântului
Vasile, paralel cu Plugusorul sau Uratul, precum si de Florii si Paste.
Sub numele de colind si colindat trebuie sa întelegem vechiul obicei pe
care-l întâlnim în sarbatorile susmentionate când copiii, ca si flacaii
satelor, merg din casa în casa, cântând cântece pentru a ura sanatate si
fericire gazdelor ce-i asculta, de la care primesc daruri (colindete)
în bani sau în natura: nuci, covrigi, mere, colaci, etc.
Colindele sunt de doua feluri: religioase si laice. Cele religioase au
origine literara, iar subiectele lor se refera de cele mai multe ori la
Isus. Colindele profane (sau lumesti) au un caracter liric, si de multe
ori sunt adaptate de colindatori la situatia celor în fata carora le
cânta.
Colindatul cu motive religioase, desi de origine bisericeasca, e totusi
format tot dupa modelul colindatului de tip pagân: având de fapt origine
comuna cu acesta.
Astfel întâlnim:
Colindele Domnului (În drum spre Vitleim, Nasterea Domnului, Vestirea
Pastorilor, Închinarea Pastorilor, Pornirea Magilor dupa stea,
Închinarea Magilor, Taierea Pruncilor, Numele Domnului, Patimile
Domnului, Vânzarea si Rastignirea , Coborârea de pe Cruce);
Colindele Sfintilor (Colindul Craciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion, etc.);
Colindele Omului (Colind de copil mic, de fata mare, de flacau, colindul
omului bogat si milostiv, colind de preot, de cioban, de vânator, de
pescari, de marinari, colind de viteaz, de familie, de însuratel, etc.)
Creatorii acestor productii populare sunt diferiti, dupa cum diferit este si felul colindului:
pentru cele religioase de nuanta crestina putem socoti ca fauritorii
sunt preotii, calugarii si cântaretii bisericesti, dascalii si diecii,
fiindca ei erau cunoscatori ai Evangheliilor si ai Vietilor Sfintilor.
Cât priveste pe cele profane, ca autori definim pe anonimii creatori
talentati care au faurit poezia populara. Peste aceasta creatie initiala
s-a suprapus prelucrarea veac de veac si an de an în obiceiurile si
datinile stramosesti, la marile sarbatori de iarna.
Steaua
De la Craciun si pâna la Boboteaza copiii umbla cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneste la toate popoarele crestine.
Acest obicei vrea sa aminteasca steaua care a vestit nasterea lui Isus si i-a calauzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura
bizantina ortodoxa, altele din literatura latina medievala a Bisericii
Catolice, câteva din literatura de nuanta Calvina si multe din ele,
chiar din traditiile locale. Micul cor al stelarilor, care intra în casa
în zilele Cracinului, cânta versuri religiose despre nasterea lui Isus:
“Steaua sus rasare”; “În orasul Vitleem”; “La nunta ce s-a întâmplat”;
“Trei crai de la rasarit”.
VICLEIMUL
În unele locuri în noaptea Cracinului putem întâlni si cântarea
religiosa cunoscuta sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care
participa copiii. Aceasta drama religioasa ne înfatiseaza misterul
Nasterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod si
ceata sa de Vicleim, un ofiter si soldati îmbracati în portul ostasilor
romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar si Gaspar, un cioban, un
prunc si în unele parti o paiata.
Vicleimul apare la noi pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea
lui este apuseana si se leaga de misterul celor trei magi ai evului
mediu. Introdus de timpuriu în Germania si Ungaria, a patruns la noi
prin sasii din Transilvania. Din prima forma a Vicleimului, prezentarea
magilor si dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea
micilor carturari, trei tipuri principale, în cele trei mari tinuturi:
Muntenia, Moldova si Ardeal.
Alaturi de partea religioasa a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate
chiar si astazi, partea profana, jocul papusilor. Într-o cutie purtata
de doi baieti este înfatisata gradina lui Irod si o parte din piata
orasului. Mos Ionica, îngrijitorul curtii si o paiata dau nastere la o
serie de scene care satirizeaza întâmplari si obiceiuri prin care sunt
ridiculizati hotii, fricosii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot,
teatrul papusilor a fost o petrecere placuta chiar în palatele
Domnitorilor tarii.
CAPRA
Începând cu Ignatul si sfârsind cu zilele Craciunului, prin alte parti
începând cu zilele Craciunului, iar prin altele obisnuindu-se numai în
ziua de Sfântul Vasile, exista obiceiul ca flacaii sa umble cu turca,
capra sau brezaia. Ca si în celelalte jocuri cu masti practicate în
timpul sarbatorilor de iarna, si în jocul caprei si-au facut loc, pe
lânga mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul, butucarul), mastile de
draci si mosi care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc
nota de umor si veselie, dând uneori o nuanta de grotesc.
Jocul “caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a
fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul
sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie
anului care urmeaza, spor de animale în turmele pastorilor, succesul
recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste
cortegiul “caprei”.
Aceasta se pare ca îsi are originea în obiceiurile romanilor si
elinilor: fie în jocurile si cântecele desfasurate în jurul altarelor
pagâne de preotii sau cântaretii travestiti în dobitoace cu ocazia
sarbatorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice
contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi
despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor pasari rapitoare.
Capra joaca dupa fluier, iar la terminare, unul din flacai;
apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe sa vorniceasca.
Flacaii joaca pe stapâna casei, pe fete si chiar servitoare, daca sunt
în casa, si apoi multumind se îndeparteaza.
Deea Mazilu
Gabriel Teodor Gherasim: Stimata doamna Gutu, va rog, in primul
rand, sa le impartasiti cititorilor nostri cateva date biografice,
academice si din activitatea dumneavoastra politica, inclusiv pana in
prezent:
Pe Eminescu, Slavici l-a cunoscut la Viena in 1869. In luna septembrie a
acestui an a fost incorporat ca „voluntar” la un regiment din Viena.
Paralel cu stagiul militar Slavici face aici si studii de drept.
Din primul moment, intre cei doi viitori mari scriitori, s-a legat o
prietenie. Eminescu ii va ramane toata viata „prieten si sfatuitor”.
Amandoi sunt proclamati „membri definitivi” ai societatii literare
„Romania”, intemeiata inca din 1864 de studentii romani aflati la Viena.
In
ciuda diferentelor dintre ei, atat ca structura, cat si ca temperament,
poate si ca formatie, Slavici marturisea in „Amintiri”: „Oricat de
multe si de mari ar fi fost deosebirile dintre noi, erau cateva lucruri
care ne legau pentru toata viata”, sau „se izbeau in noi amandoi una din
alta, doua lumi pornite din aceeasi obarsie, dar desfasurate fiecare in
felul ei, una larga su luminoasa, iar cealalta stramta si neguroasa”.
La
numai un an de la contactul cu Slavici, Eminescu a inceput sa-l
recomande lui I.Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii „Eu cred ca
Slavici este un scriitor de viitor – ii scrie Eminescu redactorului
Convorbirilor literare. El cugeta drept, are idei originale si va scrie
foarte bine cand va manui mai usor limba romaneasca”. Toate acestea i-au
facilitat lui Slavici apropierea de revista Convorbiri literare, unde
la recomandarea lui Eminescu era asteptat de toata lumea „Toti pe cati
i-am consultat sunt de parere ca trebuie sa vii la Iasi” ii scria I.
Negruzzi. Pana si Titu Maiorescu se va intreba nelinistit „Nu mai vine
Slavici?”. Acesta era asteptat cu nerabdare si pentru faptul ca sectorul
de proza era deficitar la revista in comparatie cu cel de poezie, unde
Eminescu si Alecsandri erau doua nume de referinta.